Povestea ciorapilor de lina

Curtezana a avut cindva ideea asta, apoi de curind a prelungit deadline-ul. Asa ca ieri am scris si eu o mare opera de arta pe care o puteti savura in rindurile de mai jos. Nu va speriati de lungime, cerinta era de cam 5 pagini in word, la mine au iesit doua si trei rinduri parca, plus vreo trei rinduri cu spatii pe parcurs, doar ca n-au margini nici sus nici jos si o sa vedeti voi dupa modul in care arata dialogurile cit de bine ma pricep la word. Asta e, sint tufa de fapt.

A, lectura placuta! :D

A fost odată ca niciodată o bătrînică singură care stătea la bloc, la parter. Cît era ziua de lungă, bătrînica stătea la geam pe un scăunel şi împletea ciorapi de lînă cu nişte andrele foarte foarte groase. Din cînd în cînd îşi ridica ochelarii aproape căzuţi de pe nas şi mai derula din ghemuri.

Se dusese vestea între vecinii din cartier despre ciorapii minunaţi pe care-i făcea ea şi oamenii veneau în fiecare zi şi-i aduceau multe ghemuri colorate şi o dată la cîteva săptămîni chiar şi andrele noi. Bătrînica era foarte fericită pentru că nu se simţea singură deloc.

După ce termina de împletit o pereche de ciorapi, se ducea în balcon şi-i atîrna cu cîrligele de o sîrmă, iar copiii din vecini veneau şi-i luau şi-i încălţau şi erau şi ei foarte fericiţi pentru că nu le mai era niciodată frig la picioare.

Copiii o iubeau pe bătrînică şi ea îi iubea pe copii.

Într-o dimineaţă bătrînica se duse ca de obicei pe balcon şi nu mică îi fu mirarea cînd găsi încă acolo perechea din ajun.

- Oare ciorapii ăştia nu-s la fel cu ceilalţi? se întrebă bătrînica.

Îi agăţă pe cei noi lîngă cei de cu seară şi porni să-i iscodească pe cei din urmă. Ciorapii se mişcară singuri! Şi scoaseră şi nişte sunete!

- Ce-o mai fi şi asta?! zise bătrînica şi-şi apăsă temătoare o mînă pe piept şi cu cealaltă pipăi şovăielnic unul din ciorapi.

Era în mod clar ceva înăuntru.

Îşi făcu curaj, dădu ciorapii jos de pe sîrmă şi se minună văzînd ieşind din ei doi pui de pisică un pic mai mari decît un ghem de-al ei de lînă. Îi luă în braţe, îi duse în bucătărie lîngă calorifer şi-i ademeni cu nişte lăptic. Un pui de pisică se dovedi mai viteaz şi porni în explorare, lipăind tot lăpticul. Bătrînica stătu pe gînduri şi-apoi se hotărî să-i pună numele Papă-Lapte.

Celălalt pui nu se mişcase de la locul lui şi mieuna încetişor uitîndu-se cam speriat în jur. Bătrînica îl luă în braţe şi-l mîngîie, iar acesta se tolăni deodată fără griji, toarse puţin şi adormi. Aşa că ea îi puse numele Nătăfleaţă.

Cu un pisic dormitîndu-i în poală şi cu unul încurcîndu-i-se în picioare şi-n ghemuri, bătrînica se apucă mai departe de treabă.

Cînd se lăsă seara, bătrînica duse iară în balcon perechea nouă de ciorapi şi băgă de seamă că lucrurile îşi intraseră din nou în normal : pe sîrmă atîrna din nou doar o singură pereche.

Împăcată şi cu bucuria pe care ţi-o dă o zi de muncă, bătrînica se întinse în pat, iar Papă-Lapte şi Nătăfleaţă veniră şi se cuibăriră lîngă ea, ţinîndu-i la fel de cald ca şi ciorapii de lînă.

Bătrînica dormi dusă, sforăind uşor, că aşa păţesc uneori bătrînii, şi visă un vis.

Se făcea că ea era în patul ei şi dormea, iar puii ei de pisică se jucau cu ghemurile ei şi le încîlceau. Visînd asta, bătrînica oftă în somn, iar Papă-Lapte şi Nătăfleaţă se treziră.

Noaptea ei erau nişte motănei fermecaţi şi puteau face ce omul nici cu gîndul nu gîndeşte şi asta foarte repede, cît ai zice “ochi de pisică”.

Aşa că şi-au pus ceva în gînd şi au început să se hîrjonească, după cum ni s-ar părea nouă, care n-am mai văzut motănei fermecaţi şi nu ştim de ce sînt ei în stare noaptea, mai ales că noi aproape că nu vedem în întuneric.

Cînd veni dimineaţa, bătrînica se trezi, îi găsi pe Papă-Lapte şi pe Nătăfleaţă în locul unde erau cu o seară înainte, îşi controlă ghemurile, care erau neatinse şi se bucură tare că îşi poate continua lucrul la ciorapii de lînă.

Cînd îşi aşeză mai bine ochelarii pe nas, îşi dădu seama că ceva s-a schimbat, parcă lumina era mai puternică, parcă totul strălucea.

Bătrînica se frecă la ochi – că asta îi dădea impresia că vede ceva mai bine – şi se uită nedumerită în jur.

Într-adevăr, totul strălucea. Peste noapte, apartamentul de la parter fusese dereticat de o mînă vrednică (sau poate de mai multe), mobila îşi recăpătase luciul pierdut, covoarele aveau din nou culori, de parcă ar fi fost abia aduse din fabrică, perdelele erau albe şi sclipitoare, muşcatele înfloriseră la fereşti, iar faţa de masă părea adusă de la un palat împărătesc, aşa era de frumoasă şi de îmbelşugată.

Bătrînica se mai frecă o dată la ochi, că de data asta credea că încă visează.

Atunci văzu dinspre geam o lumină mare şi auzi o voce care îi spuse:

- Bătrînico, pentru bunătatea care izvorăşte neîncetat din inima ta mare ca o pîine şi pentru bucuria pe care o faci copiilor dăruindu-le în fiecare zi ciorapi de lînă, toată lumea te cinsteşte şi te numeşte Bunica. Şi ca răsplată ţi-am trimis doi motănei fermecaţi să-ţi ţină şi ei de cald şi să nu-ţi fie urît singură.

Bunica plecase capul în pămînt, că ştiuse că-i vorbise Sfîntul Petru şi rămase un timp aşa şi după ce vocea nu se mai auzi şi nici lumina cea mare nu-i mai orbi ochii bătrîni. Apoi mulţumi sfioasă Sfîntului, se aşeza pe scăunelul ei şi, înainte de a-şi continua lucrul la ciorapii de lînă, făcu din resturile de la ghemuri nişte motocei coloraţi, îi chemă la ea pe Papă-Lapte şi pe Nătăfleaţă, le dărui motoceii şi ei plecară fericiţi să se joace în grădină, mieunînd vesel şi arătîndu-şi doar cozile lungi din iarba grasă.

Şi-aşa am aflat si eu povestea Bunicii care avea doi motănei fermecaţi, Papă-Lapte şi Nătăfleaţă, şi care, cît era ziua de lungă, stătea la geam pe un scăunel şi împletea ciorapi de lînă cu nişte andrele foarte foarte groase. Din cînd în cînd îşi ridica ochelarii aproape căzuţi de pe nas şi mai derula din ghemuri.

Iar ciorapii de la ea îi mai am şi-acum şi ţin foarte foarte cald.