Politeturi

La mama acasa am invatat sa-i tutuiesc pe cei apropiati si sa vorbesc cu dumneavoastra cu strainii (vecini, colegi de-ai mamei etc.).
Retrospectiv la ceas de seara mi-am dat seama ca atunci cind ma adresez rudelor din partea tatalui, folosesc "mata", care e un fel de "dumneata" foarti moldovinesc, se continua cu "matali", nu cu "matale".
Mi se pare o chestie destul de interesanta, ca daca ma adresam matusa-mii, de altfel mereu "tusa", cu "ce faci", s-ar fi subinteles "ce faci tu", deci nepoliticos, asa ca foloseam si mai folosesc, slava Domnului, "ce mai faci mata(le)/tusa".
Chestia asta am prins-o din zbor de la verisorii mei, care vorbeau asa cu bunica, mata/le in loc de (tu). Si mi-a fost rusine sa tutuiesc eu, capra mai viteaza.
Verii mei o intreaba pe mama mea si acum "ce mai faceti (matale/i), nana", desi mama e doar nasa verisoara-mii (mii?).
Bunica-mea care nu mai este, mama tatalui meu (care nu mai este si cu care vorbeam cu "tu", dar cu nevasta-sa de-a doua cu dumneavoastra), era o femeie simpla care ne povestea din cind in cind despre copilaria ei peste Prut, de "tatu" ei si de fratii si surorile ei, erau niste amintiri foarte limpezi si senine, mie mi se impaienjenesc ochii numai cind ma gindesc la asta, nu stiu de unde m-am trezit eu sa fiu asa de sensibiloasa.

Pe de alta parte mai este si acum "sarumina" la femei, mama, bunica, matusi, dar adresarile continua la per tu (sau cum s-o fi scriind). "Sarumina" era un soi de salut respectuos, totusi, cind am mai crescut, am inceput sa zic acasa "salut", mi se parea mai apropiat decit "sarumina". Cu sarut-mina, cu t adicatelea, nu m-am prea impacat.
Am fost prietena cu doi frati pentru care sarumina insemna la ei acasa si gestul din cuvinte, pentru mama, pentru tata, cel putin pina le-au dat tuleiele.

Din nu stiu ce porniri foarte bine-crescute (???!), cind ma intilneam cu nasa-miu de botez pe strada, ii trinteam sarumina, apoi buna-ziua, toate fara raspuns, pina mi-am calcat pe inima si l-am salutat doar cu martori din familie, sa stiu ca-mi si raspunde. Dar asta era cind eram eu mai mica, acum chiar si conversam.
Am omis sa-i transmit la multi ani de ziua lui, doresc sa ma revansez cu un gind dragut acum, cu o mica intirziere.

Aceasta profunda reflectiune mi-a fost provocata de niste pagini dintr-o carte foarte foarte foarte s.a.m.d. frumoasa, Dragostea lui Iudit (mhhh, cum o cheama pe Judith pe romaneste??), de Meir Shalev, scriitor israelian pe care-l recomand deosebit de calduros.

PS Am contract fultaim, ma scald in lovele, fara numar, fara numar...

Link-uri cu posturile mele de pînă acum pe blogul lui Gramo

Pun aici pentru cine e interesat de activitatea mea blogaristică (mama, de exemplu) şi n-a fost pe fază dincolo.
În ordinea apariţiei şi am impresia că am uitat unul, la care nu i-am pus codiţa vio şi nu ştiu dacă a fost editat. :)

Apocalipsa de vineri
Nişte recomandări de la Vio
Telenovelă cu explozie întîrziată
De vară
Marca sau banu'
Erotic lounge
Feierabend?
O zi în România
Panseu ploios
Vine Crăciunul (vorbesc serios) - partea întîi
Vine Crăciunul (vorbesc serios) - partea a doua
Hai să ne jucăm sîmbătă seară

Scrisoarea mea din 2002

e aici.

O chestiune de morala

Erau prieteni poate de la gradinita, crescusera oricum toti in acelasi cartier, mersesera la aceeasi scoala, batusera mingea in strada, in parc sau de peretele lateral al blocului pina la exasperarea vecinului care-i injura de dumnezei, au crescut mari si o anumita instanta asupra careia nu vrem sa intram in detalii i-a adus pe toti pe drumul Capitalei, cu slujbe frumusele, credite pentru masina, casa, care cu nunta la vara, care insurati si cu copii in planul cincinal. Aniversari, petreceri, concedii, concerte, meciuri, telefoane, mailuri.
Doar Horia si Nicoleta locuiau in Ploiesti, dar in ziua de azi asa o distanta e neglijabila, comparata cu nordul tarii de unde se trageau cu totii.

Iar cind Cristi s-a mutat cu firma la Bucuresti, Sanda a ramas la inceput in orasul de provincie, asteptind sa se limpezeasca apele si cind totul a mers ca pe roate, s-a mutat cu catel si purcel linga barbat si in ordinea fireasca a lucrurilor a venit pe lume si primul mostenitor al marii familii de prieteni in care nimic nu parea sa poata perturba un echilibru datind de la facerea lumii lor.

La un revelion perfect in care reusisera sa se stringa cu totii, Cristi l-a luat pe Radu deoparte:

- Am sa-ti dezvalui ceva, ceilalti stiu deja, stiu cum o sa reactionezi, dar trebuie sa afli.
- Spune ce ai de spus si lasa introducerile.
- Cind Sanda inca nu venise in Bucuresti si eram singur aici, am avut o aventura cu o colega de serviciu.
- Ai innebunit?!
- ...
- Sper ca a fost doar o data si ca regreti si
- Eram intr-o situatie nu foarte fericita, eram chiar intr-un fel deprimat si am facut si eu ce mi-a trecut prin cap, dar nu-ti imagina ca am planificat totul...
- Stii ce? Inteleg foarte bine de ce nu mi-ai spus pina acum pentru ca-mi cunosti parerea despre inselat in general si nu vreau sa mai intru in detalii, dar nu te astepta de la mine ca daca la un moment dat Sanda ma va intreba daca ai avut vreo aventura, sa te apar

Au intrat cu bine in Noul An, sampania a curs girla, sarmalele si salata de boeuf si saratelele s-au topit din platouri, s-a facut tirziu sau poate devreme, s-au retras fiecare pe la casele lor, cu Horia si Nicoleta invitati la Radu si urmind sa plece pe dupa-amiaza spre Ploiesti.

S-au odihnit dupa oboseala adunata voiniceste intr-un an intreg si s-au intilnit in bucatarie la cafea, cind din una in alta lui Radu i-a fost clar ca Nicoleta stie taina lui Cristi. L-a intrebat pe Horia fara inconjur daca i-a spus, raspunsul a fost “evident! Intre noi doi nu exista secrete!”.

Radu si-a dat seama incet-incet ca toate sotiile/prietenele din grup cunosteau situatia si a adus in discutie teama lui ca singura inocenta in poveste este Sanda. Ploiestenii nu stiau cu siguranta daca ea aflase sau nu, iar Radu s-a hotarit sa-l intrebe pe Cristi despre acest aspect data viitoare cind se vor vedea intre patru ochi.

Ocazii au tot fost, Radu a preferat totusi sa vorbeasca despre altceva, viata a mers inainte, Cristi si Sanda au acum doi copii, se vad mai rar cu totii, responsabilitatile cresc si acasa si la serviciu si devine din ce in ce mai greu sa te imparti si sa mai ai timp de toate ca “pe vremea cind eram adolescenti".

Iar Radu a tot stat si s-a gindit si in situatia ipotetica si improbabila in care Sanda l-ar intreba despre trecutul aventuros al sotului ei, probabil ca ar face pe niznaiul, nevrind sa se simta responsabil de o eventuala despartire a celor doi, desi in ceea ce-l priveste ramine fidel principiului lui de a nu insela intr-o relatie.

Catelul si ciinele

In tineretea mea, cartierul Alexandru arata altfel. Blocurile de la bulevard de pe partea cu Bahluiul erau la locul lor, dar pe partea cealalta, cum vii de la piata, era o colectie de case de tara, cu curte si gradina (catel, purcel, tot tacimul), la o casa de-asta de pe la mijlocul adunaturii luam noi bors.
Verii mei stateau (si mai stau) la inceputul Daciei, tot la bulevard, la bloc, inspre calea ferata; fix in spatele blocurilor astora era iar o colectie de case. Toate darimate mai tirziu, spre a face locuri locuintelor luxoase (!!) cu patru camere, doua bai, doua balcoane, o nebunie, culmea luxului, ce mai!
Cind mergeam cu mama la verii mei si eram inca de-o schioapa, dupa ce treceam de gang si ajungeam in dreptul caselor, salvarea intruchipata (!) de scara blocului era atit de aproape si in acelasi timp aproape inaccesibila, era mai mereu seara si intuneric, lumina era doar de la ferestrele de la bloc, nu de la stilpi, si cum intram in zona interzisa, cum incepeau ciinii sa latre ca la urs. Si eu tremuram cu mina in mina mamei ca frunza in bataia vintului. De altfel mama imi spunea ca animalele ma simt ca mi-e frica si de aia ma latra.
Dar mie nu-mi era frica! Eram foarte viteaza. Doar ca functiona acolo un rationament anapoda - nu-mi era frica, dar ciinii primeau un semnal fals, cum ca mi-ar fi fost frica, si latrau intr-o veselie, asa ca n-avea sens sa mai fac pe curajoasa si urcam scarile in mare entuziasm pina la usa verilor mei.
Acolo erau seri faine, ca ne vedeam rar si eram (si mai sintem:D) apropiati ca virsta si nu stiam ce sa mai povestim si cum sa ne mai jucam (si chiar cred ca prea mult la povesti nu stateam). Nu tin minte mare lucru de-atunci, doar o vedere cu o tanti cu un receptor la ureche, vedere de-aia din strainatate, la care daca te uitai din stinga o vedeai pe tanti serioasa, iar privita din dreapta avea ochii inchisi si zimbea. O nebunie, eu n-aveam strengareli de-astea. Si mai avea vara-mea o cutie muzicala cu o balerina roz, care mergea cu cheita (fusese reparata de citeva ori) care dansa fascinant pe o muzica diafana (!).
Poate-am mai povestit asta, si ce urmeaza.
Tot pentru ca veneam rar in vizite, astea se prelungeau la ore normal interzise copiilor, la un moment dat mama ma striga la bucatarie, hai vio zi-le pa verisorilor tai, echipeaza-te si hai sa mergem. Si-atunci se dadea startul pentru inca o ora de nebunii cu scenariu bine stiut dinainte. Imi dispareau papucii. Dragutii de ei erau ascunsi de dragutii mei de veri si eu ma perpeleam mereu, ca stiam ca trucul e vechi si ca nu stiu sa mint, asa ca degeaba ma duceam cu o figura inocenta ca nu-mi gasesc papucii, eram trimisi iar in cautari, intr-un final apareau si plecam acasa. :)

Cu timpul m-am mai inaltat (desi n-am suferit niciodata la capitolul asta, ba dimpotriva (ma amorezam frecvent de tipi mai mici de statura sau maxim de inaltimea mea)) si eram destul de sigura pe viteza mea, asa ca n-am mai considerat ca mi-ar putea pune ciinii latratori probleme. Unde te mai pui ca aia de latra nu musca, proverb, adevarat suta la suta, clar.

Luasem la facultate, situatia financiara de-acasa nu era stralucitoare, fusesem singura surprinsa de reusita mea si cind bateam stradutele neumblate ale Iasului, imi imaginam ca ma duc la tata cu mare tupeu si-i pun in fata o lista lunga cu obiectele adorate de mine in taina, adorate si dorite ca accesorii pentru fizicul meu impecabil, dar care suferea crunt fara ele. Ma rog, imi scadea elanul cind ma gindeam ca nu mi-a promis nimeni nimic daca intru la facultate, deci tata putea sa ma trimita sa plimb ursul scurtut.
Dar intr-o seara de reverie de-asta, cind mai toti prietenii mei erau plecati din oras care incotro, mi-am urnit osisoarele din casa si ma indreptam spre Palat cufundata intr-o adinca meditatie despre lume si viata. Soarele se pregatea sa apuna, batea un vintisor delicat si eu nu mai puteam de rock'n'roll, in bocancii mei vag rupti in partea de sus si pe care ma pregateam sa-i expun ca stricati si doritori de inlocuitori, dar tot intr-o conversatie imaginara.
Cind o catea s-a repezit pe neve la mine si m-a muscat de picior, lasindu-si amprenta dentara in pantaloni si oprindu-se in marginea bocancului. Trezita din reverie, m-am uitat urit la catea, in timp ce ea ma latra de zor si eu imi depaseam recordul la viteza la urcat strada din dreapta Mitropoliei.
In interval de-o saptamina m-au mai muscat alti doi ciini, tot fara urmari si tot pe neve, o data prin Copou, prin spatele Parcului Expozitiei, pe-o strada cu multe case in constructie.
Deja acasa se optase printr-un deosebit concurs de imprejurari pentru pisici, inca imi plac ciinii, dar n-as zice ca ma omor dupa ei, dupa cum nici ei dupa mine.

Lector in periodica*

Cind eram eu mica nu prea cred ca era la noi notiunea de babysitter, dar mama ma lasa destul de frecvent cu sora-sa mai mica, ea cu barbata-su au si domiciliat o vreme la noi in camera de pe colt si-apoi ma duceam la ea, ca statea foarte aproape. Matusa-mea dadea frecvent in mintea copiilor si era o mare bucurie sa stau sa ma hlizesc cu ea. Intr-o vreme citea ea dupa-amiezele si eu ar fi trebuit sa stau cuminte cu ea in pat si eventual sa dorm.
Dar ma lovise interesul pentru hirtoagele alea cu semne negre pe ele, asa ca matusa-mea s-a apucat sa le depene incetisor pe intelesul meu. Aveam niste carticele de povesti format mic si cu desene, ca la maxim douazeci de pagini fiecare. Cred ca erau capatate de la alt copil care mai crescuse; erau in principiu dupa Petre Ispirescu. Ce-mi amintesc acum sint o poveste cu Omul Spin (pe care am citit-o si in varianta integrala mai tirziu) si cu Jumatate-de-Om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop si alta cu niste aventuri in Padurea de Arama, Padurea de Argint si Padurea de Aur, unde era un palat, unde era o mare chefuiala. Ei bine, si Sarea in bucate.
In aceeasi perioada pe noptiera mamei domicilia Zahei Orbul al lui Vasile Voiculescu. Vio marea cititoare a pus mina pe carte si-a buchisit nitelus la ea, dar nu i-a spus nimic si-a ramas asa.
Si peste vreo doi ani s-a dus la scoala si a-nvatat sa si scrie, ca de citit stia de-acasa, ca si alti plozi. Cu scrisul a fost o mare drama, ca bastonasele alea in general primeau nota -7, fiind aproape cioplite in hirtie, Vio neimpacindu-se in general cu stilouri si alte chestii si avind dificultati maxime la facut curbe gen la 5 si la s de mina, mare drama..
Prima tema serioasa pentru acasa, scrieti de trei ori cuvintul mama, s-a soldat cu o mie de vizite in bucatarie, mama, am mai facut un bastonas, cred ca mi-a luat ca la doua ore sa-mi scriu opera. Mama nu s-a lasat deloc induplecata sa-mi scrie macar un cuvint, fapt care nu mi s-a parut foarte vesel.
Ei, uitindu-ma eu astazi pe geam la cum cadea o grindina lejera, mi-am amintit de niste ziare de pe dulapul din bucataria copilariei mele, ziare pe care le-am dat jos, cocotata pe un scaun, si le-am decupat cu foarfeca.
Pentru ca parintii primisera ei ca tema la sedinta sa aleaga fragmente din ziare pe care sa le dea copiilor la scoala cu scopul de a urmari si sublinia o anumita litera. Iar mama alesese diverse fragmente dupa literele alea si eu le-am facut praf. Adica le-am decupat si mai mici si n-am inteles cu ce-am gresit cind mama m-a bestelit grupa mare.
Totusi acum ma descurc si cu scrisul si cu cititul. Despre scris am oarecari indoieli, din cauza de scris mult la taste.
Ma duc sa-mi scriu memoriile cu degetul in nisip.



*N-am avut alta idee de titlu, pardon

Fragment

Primele fotografii cu mine pe care le-am vazut dateaza aproximativ de pe 9 iulie 1978 cind ai mei au adus un fotograf acasa si m-au pozat singura, cu mamica si taticu (scrie pe verso), cu taticu.
Pina sa aflu istoria lor, privind-o pe cea din urma, gindeam mereu uite, la vremea aia m-a dus tata la studioul foto. Draci laci, era tot in primul dormitor din vechiul apartament, doar ca tata ma tinea in brate, cumva in picioare, era in camasa, cu favoriti si verigheta si eu aveam o fata care intre timp s-a schimbat, ma rog, nu semanam a mare lucru, fiind ca la doua luni si-o idee pe-atunci. Tata purta un zimbet stingher.
In poza cu mine si parintii mei (de altfel singura, cred), ei stau pe pat in camera si ma tin amindoi in brate, chestie oarecum artificiala, unul de cap si celalalt de picioare, si eu, mic ingeras, stau cuminte si ies bine. In decor apare o perdea pe care am avut-o mult timp si care mi-a placut mie mult, o parte din dulapul dublu cu biblioteca, pina cu putin inainte de Revolutie a incadrat patul, si o pisica alba de plastic, o jucarie, pe care de asemenea am avut-o multi ani si daca as fi avut la vremea expulzarii ei la pubela mintea de-acum, ar mai fi trait si azi.
Eu singura stau pe o paturica, infasata in scutece si tinind intr-o mina o jucarie zornaitoare. Alt obiect de admiratie, paturica, contrasta minunat cu toalele mele albe si cearsaful la fel probabil. Era de fapt un prosop de plaja, oricum format mare, cu patrate nici prea mari nici prea mici, albastru cu alb (cred) (am avut doua, unul pe o varianta coloristica similara), care se incadra minunat in decor si-l salva de monotonie. Prosoapele astea s-au cam rarit si desirat cu timpul si nu mai exista.
Fotografiile sint alb-negru si pentru ca la virsta de doua luni si-oleaca abia imi exersam memoria, nu sint chiar sigura de acuratetea (!) si acuitatea(!!) informatiilor.

Prin '88* matusa mea Paula si-a cumparat mobila si se potrivea totul perfect, mai putin patul, si mama a acceptat un schimb, patul nostru se putea imparti in doua si rezulta(n)tele erau si detasabile si se si stringeau ca fotolii, ma rog, scirtia groaznic, dar sa nu intram in alte amanunte, patul matusii era cu o singura saltea si avea si lada si mai avea si-o biblioteca dubla cu un dulapas care se deschidea ca un bar in miniatura in mijloc.
Mult timp a sperat mama ca Paula sa mai treaca pe la magazinul de mobila si sa recupereze sticla de la vitrina bibliotecii, chestiune care nu s-a mai intimplat niciodata, eu eram deja destul de marisoara, aveam in primul compartiment al bibliotecii o groaza de carti Jules Verne (n-am fost niciodata o adevarata amatoare, imi pare rau), asezate pe numere, inaintea lor unele mai mari, tot cartonate, dar lucioase, Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai, Trei grasani si Povestind copiilor (alta decit cea din lista de obligatorii pentru nu stiu ce clasa din generala), prima era cumparata dintr-o librarie din Medias, pe a doua i-o sutisem lui tata din biblioteca personala, cu acordul lui, desigur, mai aveam carti pentru copii, o groaza, povesti, Passionaria Stoicescu, Soricelul Ront si Soricica Rontuna (Familia Roademult se numea de fapt), Malina Cajal, la inceputul inceputurilor mai erau trei volume din Povestiri istorice, clasoarele mele cu timbre, unul maro, banal, unul verde luat de pe la Junimea (cred) si unul adus de tata, chinezesc, urias in comparatie cu celelalte, pe care scria cu plastic (pardon) nustiuce Stamps si pe care am reusit sa-l dezvirginez din prima si sa-l transform in Stanps cind tata mai era inca la noi in vizita in ziua cind mi l-a adus, cu unghia, jucindu-ma la modul nervos...

E 3:41 si ascult Riders on the Storm - The Doors si imi permit sa sar putin calul si sa schimb vag subiectul. Eram copil ca la 10 ani, mama era la serviciu, aveam rufe insirate in balconul neinchis, a inceput furtuna, mama m-a sunat sa-mi spuna sa am grija de rufe, m-am luat probabil cu joaca, ploaia era aproape pe sfirsite cind am iesit in balcon sa le string sau sa le insir pe sirmele mai protejate de ploaie, cocotata pe un taburet adus din bucatarie, total instabil, sau poate pe un scaun din sufragerie, data fiind distanta, oricum risc urias sa pic peste balustrada, mama tocmai venea acasa mai devreme, invoire (ce cuvint!), cind operam eu mai bine m-a vazut de pe alee...
istoria se termina cu bine si anume cu un curcubeu fermecator.

Sincer voiam sa scriu altceva. Poate cu o alta ocazie de fragmentarium, astfel inaugurat.


*sau '89, de fapt imi amintesc de patul asta abia dupa ce ne-am mutat, in vara, dar e foarte posibil sa-l fi avut cu putin inainte si-n vechea locuinta.