Dictatorul si hamacul*

Iar am intins-o destul de multisor cu o carticica subtiratica si pe deasupra si in romaneste, deci nu mai am nici o scuza.
Cum am mai scris pe ici pe colo, mi-a placut. Au fost pagini intregi pe care le-as fi subliniat si as fi vrut sa le notez in carnetelul meu inexistent de citate. Doar ca tot citesc fara arma linga mine, iar memoria ma lasa incet-incet.
In scurtele rinduri inainte de cartea propriu-zisa apare ideea ca Pennac e borgesian in Dictatorul si hamacul. Eu necitindu-l deloc pe Borges pina la aceasta virsta inaintata (adica ba da, am inceput un eseu in care era vorba despre cit de easy a invatat el germana si anume incepind cu prepozitiile, moment in care am aruncat cartea de perete si a doua zi i-am dus-o inapoi lui Iulian care m-a intrebat asa-i ca-i misto? Ihiii...), am zis ia sa vedem ce vor ei sa comunice cu asta.
Si paf paf carticica asta de Pennac e altfel, are alt ritm sau n-are ritm, ca doar n-o sa se grabeasca autorul cind sade asa de bine in hamac si scrie scrisori!

Cind citeam eu mai bine, a aparut Luciat cu cronica ei la Domnilor copii (in continuare necitita de mine) al carei mesaj totusi mi-a parvenit, plus domnul Iliuta care a dat un comentariu cum ca Dictatorul e o carte slabista, dumnealui placindu-i Pennac in seria malaussene-iana, dar mai putin cu chestiunea din titlu.
Si stind eu si scotind fum de nervi, am purces la continuarea lecturii, care cit pe ce sa se impotmoleasca. Ca exact ca-n filme-mi rasunau in freza vorbele citite pe net. Halal de mine.

Si de pe-acolo, deci sa spunem a doua jumatate sau ultima treime a cartii incepe sa scada in ochii mei. Am stat si-am cugetat aseara dupa ce-am lecturat ultima pagina si mi-am dat seama (cel putin asta e parerea mea acum) ca a fost o coincidenta, anume ca am citit despre Pennac ca e subtire ca valoare (!) si brusc i-a scazut level-ul. Cred acum ca Pennac nu e musai consecvent cu el insusi in cartea asta.

Dictatorul si hamacul e totusi, iar dupa parerea mea (asta da cliseu!), macar o capodopera arhitectonica a genului (am scris initial geniului, blonda). Autorul ne da antreurile si doua feluri si desertul din primele zece pagini, dictatorul chiar moare si pa si la revedere. Si-atunci de ce sa mai citesc mai departe?

Pentru ca mai departe se continua prima punere in abis (asa era, parca) si se adinceste pina aproape o pierzi, iar finalul final (adica atunci cind termini cartea) e tot din seria asta, or un autor care jongleaza detasat cu artificiul asta e pentru mine din start cistigator. Dar asta chiar nu e tot.

Dictatorul a murit, da? Si ramine hamacul. Ei bun si-l vedem pe Daniel care chiar apare cu prenumele asta in carte cum sta si taie frunza la ciini, ce mai, mie uneori chiar mi-a dat impresia ca mai tragea si niste iarba, dar asta sa nu mai spuneti la nimeni.

Daca e sa cred falsa prefata, atunci inseamna ca prima parte (si anume cea care mi-a placut) este borgesiana, iar finalul, cam stufos, braziliano-coelhian (!!!). Pe coperta 4 in schimb apar referinte cum ca l-am putea identifica si cu Garcia Marquez (desigur, sud-american!), Alvaro Mutis (who's that?) si Woody Allen (nu cunosc).
Cert este ca Pennac jongleaza cu tot felul de trucuri pe parcursul cartii si eu am avut impresia de mai multe ori ca e ca la circ, la modul uite iepurele, nu e iepurele, unde e presedintele unde e palaria etc. Si construieste ce construieste, mai pune o caramida peste alta, si deodata sufla si-atunci stai sa vezi ca de fapt nu erau caramizi, erau carti de joc, totul la pamint, o luam de la capat.
Este destul de experimental pentru timpurile in care traim (insist sa va notati fraza asta care va face cariera). Mi-a placut in mod deosebit cum si-a creat personajul feminin si cum a-mbinat utilul cu placutul si mai ales realul cu imaginarul si paf, domnul Pennac s-a-ntilnit la restaurant cu personaja lui si-au vorbit despre carte si-apoi au mers la ea acasa si-au baut vin rosu si-au vazut si filmul Dictatorul (tadaaam!) la cinema, o nebunie intreaga, pe cuvint ca mi-a placut.
Ca idee zic, pentru ca nu stiu ce anume a scirtiit in realizare, ca apare in partea coelhiana, deci ideea e curajoasa, dar ca sa zic asa, cred ca Pennac se cam plictisise nitel si a dat-o-n barbi.
Nu-mi pare rau deloc deloc ca am citit cartulia si repet aspectul ca imi doresc s-o recitesc, macar prima parte, unde da pe banda o gramada de adevaruri.
Restul chestiilor profunde pe care normal ca nu le-am inteles va las sa le cititi spuse de Bernard Pivot tot pe coperta 4.


Daniel Pennac, (Biblioteca) Polirom, Proza XXI, traducere de Daniel Nicolescu, 2005, 336 pagini, 22,50 lei noi (RON?)
Monsieur Malaussene si Fructele pasiunii in continuare in stand by...