joi, 17 august 2006

Carti si amintiri 2

Pina sa ajung la tema principala e o introducere care e posibil sa fie olecuta mai lunga decit continutul.
Strada pe care stau e ingustuta si pe partea cealalta sint de asemenea case, poate cu curte interioara, nu cunosc, cert e ca daca ma uit pe geam, am impresia ca daca intind mina ii ating pe vecini. Norocul nostru general ca nu ne prea vedem. Ziua mai e cum mai e, dar cind e intuneric afara, luminile aprinse si perdelele lasate in laterale, atunci e distractiv. Geamurile noastre sint foarte mari, la fel ale lor. Camera e si ea inaltuta, nu zic nu. Ce as dori sa subliniez este ca a sta in geam si a te holba la vecini este in primul rind taraneste (!), in al doilea rind total incomod, pentru ca pervazul este undeva foarte jos. Rezulta de aici ca atunci cind si la noi e perdeaua plecata cu sorcova si trec intimplator prin dreptul geamului pot eventual arunca o privire dincolo. Cum s-a intimplat prima oara! Se uitau la televizor si anume la Vacanta la Roma. Noi ne plictiseam binisor, asa ca mi-am dorit mult sa prindem si noi postul cu filmul ala, dar ghinion, probabil se divideau ei.
Ieri de asemenea se uitau la un film care la noi nu misca si banuiala e pe dvd mi-a fost aproape confirmata cind de la un moment dat incolo ecranul n-a mai aratat decit o delicata nuanta de albastru si am dedus eu ca s-a terminat si n-au inchis tv-ul, ci doar dvd-ul. Ei bun.
De la filmele lor alb-negre (!) sau de la altceva, m-am trezit dimineata amintindu-mi cum se zice la luna de miere pe franceza si minunindu-ma pentru a mia oara ca din luna de au facut-o saptamina, strigator la cer, nu altceva. Trebusoara asta in franceza am percutat-o dintr-una din primele carti in aceasta limba de-a dreptul straina actualmente citite* de mine si anume
Dix petits nègres de Agatha Christie, din care nu-mi amintesc decit detaliul deja precizat, iar pina si titlul mi-a parut un soi de inventie a creierasului meu matinal, ceva dupa un elefant se leganaaaa etc.; esential pentru biografii mei totusi, prima prima a fost Strainul (nu de titus popovici (smecherie citita de altfel tot intr-o carte, dar alta) din care am retinut cuvintul aveugle.
Dar imi amintesc de unde am imprumutat cartea : biblioteca Liceului National.





Ei, despre astfel de lacasuri de cultura am mai scris eu si chiar as spune ca ma lovesc diverse revelatii prin biblioteci, ca sa nu zic altfel (nu, nu intru in detalii), oricum le pastrez in minte ca pe niste pete de lumina (u!), chiar daca afara era noiembrie si frig. Mi-a placut intotdeauna sa vad bibliotecile ca labirinturi (desi nu cred ca m-am aflat vreodata fizic in vreun labirint si probabil ca m-ar apuca panica) si ma simt cumva cuprinsa de smerenie (?!) in fata intelepciunii(!) adunate intre atitea coperti (prefer pluralul in -i, orice ar zice dexonline-ul).
Probabil ca mi-e mie drag de biblioteci pentru ca perioadele cind le-am frecventat sint cumva suprapuse peste cele in care in principiu mi-am dezvoltat incet-incet intelectul si era o bucurie sa hoinaresc practic in spatiul ala. (N-am inteles totusi niciodata pe ce criterii isi aleg bibliotecarii meseria asta, ma refer indeobste la cuconite; cel putin zuzinha de la scoala generala era un monument de mai bine ma abtin; iti baga pe git ce cartea voia ea, nu aveai voie sa imprumuti mai mult de o carte pe tura, iar daca aveai tupeul s-o citesti in pauze si te prezentai cu cartea inapoi dupa program, te stropsea de nu te vedeai. Uel, fiecare cu ale lui.)
Revenind la biblioteca liceului, imi placea sa-mi iau un scaun si sa ma plasez cu el pe dupa niste rafturi mai putin frecventate; si mai fain era sa stau pe pervaz, dar mi-era sa nu se ia vreun profesor de mine. Imi amintesc ca atunci am servit Eliade pe piine. Si cam de-atunci dateaza experienta mea extatica cu raionul de carte in limba franceza, mare parte din ele din livre de poche. Cred ca le-am studiat cotor cu cotor, fascinata in primul rind de apropierea Occidentului ca sa-i zic asa, de culori, de luciu (fara nicoleta). N-am sa pricep de ce au fost romanii nostri asa de tantalai si n-au investit inca de pe vremuri in carte, ma refer la cei din edituri, asa zisii responsabili. Da, pe noi nu trebuia sa ne atraga nimeni cu reclame.
Din biblioteca se putea trece, cu iarba fiarelor sau cheia potrivita, in sala video. Unde am vazut in 4 The Wall. Long, long time ago.
O sa inchei brusc, recomandind (pentru momentele cind dau muzica faina, dar si pentru calitatea broadcastingului) http://www.deluxemusic.tv/index.php?id=17 .


*a citi inseamna de multe ori a incepe si a nu termina, din anumite motive nedeterminate istoric etc. inseamna de multe ori, dar nu intotdeauna. dat fiind ca din strainul imi mai amintesc una-doua chestii si din 10 negri mai nimic, bine, e si timpul la mijloc, si memoria mea selectiva colosala, ar fi totusi posibil ca macar una din ele sa fi fost doar inceputa (pe de alta parte strainul s-a studiat la nemurire si-n liceu si prin facultate...).

Un comentariu:

  1. wow.. biblioteca liceului.. din pacate nu se putea sta sa citesti intre rafturi, pentru ca scumpul nostru liceu detinea mult prea multe carti pentru suprafata biblicotecii, drept pentru care, la fiecare miscare (sau chiar rasuflare :)), riscai sa te trezesti cu o ditamai carte in cap.. care evident abia se tinea saraca de un colt de raft supraincarcat..
    dar mai ales, pe motiv de doamna bibliotecara... o 'draguta'.. imi amintesc ca abia iesise moda ginsilor foarte strampti pe picior, si foarte contrariata, m-a intrebat daca n-am nevoie de ajutor sa-i imbrac.. eram o eleva foarte cuminte, cu panglicutza (uneori) si cu matricola la uniforma, dar nu m-am putut abtine sa nu-i raspund usor obraznic 'am nevoie de ajutor numai cand ii scot'.. :)
    oare toate bibliotecarele seamana? adica sunt acre, antipatice si parca dusmanoase cu cei care a tupeul sa intre pe proprietatea lor? nu cred sa fie de la viata petrecuta inconjurate de carti... ar trebui sa fie bune, amabile si generoase, nu?

    RăspundețiȘtergere

Submit Your Blog