La capcaunii veseli se intoarce (scurt!)

Nu e pentru fanii mei, e pentru fanii lui Pennac (zise ea...)
Mi-am amintit de-un fragment care pe mine m-a foarte amuzat si ma gindesc sa vi-l prezint pe tava, ca desert. Urmeaza o pauza de, hai sa zicem pina maxim duminica, daca nu ma mai ia amocul, ceea nu e exclus.

"Complet epuizat, de-abia inchid telefonul, ca suna iar.
- Alo, micutul meu, ce mai faci?
E mama.
- Bine, mama, bine.
- O bomba la Magazin, iti dai seama, in pravalia noastra nu s-a pomenit asa ceva!
Face aluzie la micutul nostru magazin de maruntisuri de la parter unde mi-am petrecut copilaria fara sa fi invatat vreun mestesug, si care a fost mai apoi transformata in apartament pentru copii. Uita de obloanele de fier ale lui Morel, bacanul de vizavi, spulberate de-o bomba cu plastic intr-o dimineata din iunie '62. Uita de vizita pe care i-au facut-o cei doi in costume cu carouri care i-au cerut sa-si aleaga cu grija clientii. Micuta mea mama, uita toate situatiile tensionate.
- Copiii sint bine?
- Copii sint bine, sint jos, in apartamentul lor.
- Ce v-ati gindit sa faceti de Craciun?
- Raminem acasa toti cinci.
- Pe mine Robert ma duce la Chalons.
(Chalons-sur-Marne, sarmana mama.) Spun:
- Traiasca Robert!
Chicoteste.
- Esti un fiu bun, micutule.
(Iata unde se-ascundea fiul ce bun...)
- Nici ceilalti copii nu sint mai prejos, mamico.
- Multumita tie, Benjamin, tu ai fost intotdeauna un copil bun.
(Dupa chicoteala, smiorcaiala.)
- Si eu care v-am abandonat...
(Ei, acum iat-o si pe mama cea haina...)
- Nu-i abandon, mamico, este odihna, te odihnesti si tu un pic!
- Ce mama mai sint si eu, Ben, poti sa-mi spui? Ce soi de mama...?
Cum am cronometrat deja timpul ce-i e necesar sa-si raspunda propriilor intrebari, pun usurel receptorul pe masuta si ma duc in bucatarie unde-mi fac o cafea turceasca cu caimac. Cind ma intorc in odaie, la telefon mama isi mai cauta inca identitatea...
- era prima mea fuga de acasa, Ben, aveam trei ani...
Cafeaua o data bauta, intorc ceasca cu fundul in sus pe farfurioara. Therese ar putea citi viitorul intregului cartier in zatul gros care se scurge.
- ... asta era mult mai tirziu, mergeam pe opt sau noua ani, mi se pare... Ben, ma asculti?
In clipa asta interfonul tiriie.
- Te ascult, mamico, dar trebuie sa te las, ca ma cheama pustii. Hai, du-te sa te odihnesti, si nu uita nici o clipa, traiasca Robert!
Pun receptorul in furca, apoi raspund. Vocea acra a lui Therese imi zgirie timpanele."

pp. 22-23 din vedeti in insemnarile mai timpurii despre La capcaunii veseli, mersi.