Videoclip Aura Urziceanu & Aurelian Andreescu (de pe youtube)

Mi-a venit ideea sa caut pe youtube dupa un comentariu de la Cristi, care spunea ca a vazut videoclipul la tv si caruia ii multumesc. Sper sa va bucurati si voi de bucuria mea. :-)

Micuta vinzatoare de proza*

Precizare : am scris pe hirtie rezumatul sau ceva asemanator, ca sa nu patesc patania:-P rusinoasa de duminica de la reconstituirea Zinei carabina/e. O aducere aminte a personajelor, plus o introducere a altora :
Mama + Pascal - Venetia
Benjamin + Julie Correncon + ciinele Julius
Louna + Laurent + gemenele
Clara + Saint-Hiver + E Un Inger
Therese
Jeremy
Piciul - cu ochelarii roz (rosii)
Verdun + Van Thian
Chabotte + Nazare Quissapaolo Chabotte
negrul Loussa de Casamance - invata chineza
+ regina Zabo (Isabelle) - micuta vinzatoare de proza
politie : Carrega, Coudrier, Thian
Marty + Berthold (doctorii)

Clara urmeaza sa se casatoreasca cu Clarence de Saint-Hiver, directorul unei inchisori. Acesta e ucis in noaptea dinaintea nuntii, iar Clara e insarcinata.
Benjamin e solicitat sa joace pentru media rolul scriitorului de succes J.L.B. si este impuscat in cap in cursul unei intilniri de anvergura cu publicul. Este in coma la spital, cu sanse de recuperare tinzind spre zero.
Julie ia sabia dreptatii in mina, il omoara pe (ex)ministrul Chabotte (adevaratul J.L.B.), pe un angajat de la editura Talion, Gauthier, raneste pe un altul si Van Thian o face sa-si lase la locul faptei doua degete. Care se dovedesc a fi ale unui barbat, deci cine ii pune in circa lui Julie atitea crime?
Doctorii se cearta daca sa-l debranseze sau nu pe Benjamin de la aparate, Jeremy ameninta cu un bisturiu, Therese a prezis ca Ben va muri in patul sau la virsta de 93 de ani. Doctorul Marty pleaca in Japonia, iar Berthold incepe sa-i preleveze (??) organele lui Ben, incepind cu rinichii.
Julie l-a gasit pe criminal si l-a dus in Vercors, unde vine si regina Zabo. Urmeaza rescrierea confesiunii si pledarea cauzei lui la politie. Dar Alexandre Krämer, adevaratul J.L.B. adevarat, care evadase din inchisoarea lui Saint-Hiver dupa ce ii facuse felul acestuia, se intoarce singur la Paris pentru a-i omori (=elibera) pe Julie (de care s-a indragostit) si pe Benjamin.
Intre timp se naste micutul Clarei, numit pe loc E Un Inger de Jeremy; Verdun se smulge din hamul lui Thian si vegheaza bebelusul, iar Thian ii salveaza pe cei doi indragostiti cu pretul vietii lui, iar Krämer este omorit. Benjamin iese din coma, primeste inima si restul de la Krämer, totul se termina cu bine, doar ca Ben ii declara lui Julie sentimentele sale cu aceleasi cuvinte ciudate cu care o facuse si Krämer, poate geamanul lui.
Romanul este strabatut de o fraza misterioasa : "Moartea e un proces rectiliniu".
Povestea de seara o constituie romanele lui J.L.B. (gen Sandra Brown, daca ma-ntrebati pe mine, caci da, am citit o astfel de capodopera cind aveam vreo 14 ani, dar cum stiu ca nu multi ati ajuns cu lectura pina aici, mi-am permis sa fac o astfel de marturisire compromitatoare:-)).

Nu stiu cit talent (??) am pentru a-i determina pe altii sa citeasca o carte dupa ce i-au parcurs un rezumat vag amanuntit; imi dau seama ca pe mine nu ma conving obligatoriu recenziile; dar o carte e mai mult decit pura actiune, e uneori si infinita poezie, sint constructii, sint sclipiri, indicii ale autorului facindu-ti cu ochiul, printre rinduri, iar Pennac e genial si Isaac Bashevis Singer nu-i din drum nici el (asta pentru ca doar ei apar pina acum in blogul asta, daca nu ma-nseala memoria).
Lectura placuta!




*Daniel Pennac, Polirom, 2004, trad. Cecilia Stefanescu, 431 pag.

Zina carabina* e microbista

(Introducere lunga)
Joi, 14 septembrie. Dupa cca nu stiu citi ani echipa aproximativ locala Eintracht Frankfurt joaca din nou in cupa Uefa. Ah ce bucurie e-ntr-o poezie (??), iaca de unde am zis ca nu mergem sa cascam gura de sus, ne-am dus, ca ne-am ales cu bilete. Mare mirare, cu vreo trei zile inaintea meciului inca mai erau cam 15 mii de bilete de vinzare (asa ceva n-am mai auzit).
Bun, distractia urma sa inceapa la 20:45, gasca s-a hotarit sa se stringa la 15:30. Mi-am pus miinile-n cap cind am auzit, am pus cartea*-n traista si-am pornit la drum. Am parcat la Opera parca, am fost sa-l recuperam pe Efe de la gara si pe drum a oprit un tramvai si un domn ne-a spus ca la capatul strazii la Irish Pub sint comasati fanii danezi si ca sint deja cam facuti. Atentie. Eram echipati si noi fanatic, asa ca am trecut strada cind i-am zarit, ne-au cintat ceva pe germana, doar ei stiu ce, si ne-au aratat diverse semne dragute, cum ar fi (pentru cei interesati) ceva care aducea a masturbare masculina. Parca multi in draci.
Bon, am achizitionat pe traseu niste bericica si ne-am indreptat spre o destinatie care mie nu-mi oferea nici un deja vu, barul fanilor, Saint Tropez, care e intr-un bloc la etajul unu, suni la interfon, urci si printr-o nisa in usa cineva te cintareste din priviri si-ti da drumul sau nu inauntru (cind nu sint meciuri, cica acolo e cazino ilegal, deci sint relativ prevazatori baietii, cel putin asa se povesteste). Noi eram 5, ne-am asezat la o masa, cu privire spre televizor, urma un meci mai devreme decit highlight-ul serii, Hertha Berlin impotriva altor danezi. La masa erau povestiri incrucisate, am iesit putin pe terasa (ca un acoperis intr-o curte interioara), m-am intors si mi se ocupase locul, asa ca m-am asezat la marginea grupului, 4 insi jucau fotbal de masa si un grasan s-a pozitionat in peisajul meu, la tv nu era chiar fascinant, asa ca am scos cartea* si pe linga radler si tigari, mi-am vazut de ale mele, pentru ca, in toata harmalaia aia, ce citeam eu ma tinea cu sufletul la gura, ce sa ma ascund dupa deget.
La o bucata ne-am carat si ne-am si despartit, Dirk si Lena urmau sa mearga cu masina la stadion, iar noi cu Efe ne-am dus in Germania (unde se bea specialitatea locala vin de mere (care pe mine nu ma ispiteste de nici o culoare))**, iar pentru asta am luat tramvaiul pentru o statie. Rapid cartea*, rapid coborit. Bagat cartea* in traista, urcat la lumina, a, inapoi, mai mergem o statie, ca e mai aproape asa. Fi-v-ar organizarea, mai flacai! Mai citit un pic, ajuns, 5 minute, terasa-restaurant, unde il asteptam pe Axl, care mai vine cu niste colegi. Intre timp ii las pe tovarasi sa comande (urmeaza sa si mincam, sintem invitati), radler nu este, ca nu servesc aiureli (mhh!), beau bere cu apa (da, dar nu simteam nevoia sa ma ametesc asa, pe nepusa masa, asa ca a fost necesar) si reiau cartea* de unde-o lasasem. Apare Axl cu un tovaras, fac cunostinta, ne pupam, cer scuze, sint ocupata. "Tocmai a iesit din coma, imi pare rau... duty calls."
Imi vine snitelul, e bun, cartofii si mai si, salata nesperat de buna. Morcovi rasi, telina rasa si varza asijderea (credeam ca se scrie asisderea...). Ii atrag atentia lui P. ca v-a (scris v-a, v-ai de gramatica mea!) asista la ceva care il va lasa cu gura cascata si, atentia fiindu-i captata, culeg piperelnita (nu asa se cheama?) si piperez sanatos salata. Cred ca mama isi pune piper pe salata de varza, eu fug de condimente ca de nu stiu ce, si de sare... Mi-a placut dara. Si mi-am vazut pe mai departe de biznizu' meu.
Am plecat spre stadion, tot cu tramvaiul, de data asta nu m-am mai despartit de carte*, chiar si cind am asteptat in statie si cind am schimbat. Si am terminat-o si-apoi am frunzarit-o, in cautarea unui fragment peste care n-am mai dat, din pacate...
Era coada la bilete (n-am vazut niciodata sa fie la vinzare cu citeva minute inaintea meciului), favoritii nostri au cistigat cu 4-0, seara a fost faina, pe stadion a fost bere fara alcool, o idee foarte buna, parerea mea, iar acasa am cazut lata, cu gindul la ce va fi a doua zi.

(Cuprins si incheiere)
In Zina carabina* tribul Malaussene e imbogatit cu patru bunici, adusi care dincotro, evadati in felul lor dintr-un sistem in care speranta lor pentru miine era drogul, iar in noul lor acasa au fiecare responsabilitati, sa spuna povesti, sa il invete pe Pici sa scrie, sa gateasca, sa uite. Therese vede in viitorul palmei lor aventuri nebanuite care ii pun pe mosneguti pe picioare.
Stojil iugoslavul le plimba la sfirsit de saptamina pe batrinele Belleville-ului cu autocarul, le inarmeaza in ascuns si le invata sa se apere, caci in zona au fost omorite femei in virsta, totul musteste de politie si totusi incidente au loc.
Un tinar politist e chiar impuscat cu martori de o batrina care a reactionat foarte repede, dar doi magrebieni si Piciul insotit de Julius nu-s chiar cei pe care sa puna politia baza, asa ca incepe o ancheta de mare amploare, cu forte girla si tot felul de piste, care mai de care mai interesante.
Unul din mosneguti primeste titlul de cetatean de onoare al Parisului (parca), iar la ceremonia de decernare o asistenta foarte draguta ii ofera niste calmante, care se dovedesc a fi amfetamina (S., e cu m, nu cu n), dar tocmai cind se tragea aceasta concluzie, navaleste politia, salta niste baieti, ditamai incurcatura.
Alti cetateni, dar nu tocmai de onoare, o arunca pe-o tinara frumoasa de pe-un pod direeect in Sena. Domnita nu decedeaza chiar, dar nici mult nu mai are; e atit de vraiste, ca nu e-n stare nici sa zica pis.
Numai bine Benjamin reuseste sa magnetizeze o caruta de banuieli inspre scafirlia lui personala, el fiind ca de obicei inocent ca o lacramioara (!), dar in cartier este asasinata alta batrina, politistii se ingramadesc sa stringa (cu usa) marturii si marturisiri, un politist in virsta se deghizeaza in vaduva vietnameza si incearca sa-i ademeneasca pe posibilii ucigasi, fluturindu-le teancuri dolofane de bancnote pe la nas.
Van Thian, caci despre el este vorba, ajunge in casa Malaussene, iar Therese il miroase urgent ca e barbat (il miroase din liniile palmei adica!) si-i susura la ureche ca o sa aiba si parfum de glont in curind (cu alte cuvinte).
Julius plimba de-a lungul romanului* o criza frumoasa de epilepsie, mama Malaussene e insarcinata si se pare ca micutul se simte bine, caci intirzie peste cele noua luni, e chiar spre zece; batrinul Verdun moare in spital si chiar atunci e sorocul nou-nascutului, care e o fetita si care primeste urgent (prin decretul lui Jeremy) numele de Verdun si care ii face praf pe membrii familiei, fiind foarte guraliva de felul ei.
Stojil e arestat si inchis pentru un an pentru ca le-a inarmat pe batrine, iar el refuza sa primeasca vizite, considerind ca nu-i ajunge timpul pentru a-si duce la indeplinire planul literar, traducerea lui Vergiliu in sirbo-croata.
In fine, in povestea cu drogurile sint implicati un arhitect super celebru, fiica-sa, care nu stie ca lucreaza pentru tata-sau si cind afla ii incurca nitel planurile, un nea politistul si o intreaga armata de alti robotei.
Politistii sint caractere faine, pe vreo doi in stiam din La capcaunii veseli***, Coudrier, de formatie napoleoniana, ca sa zicem asa, tare de tot personaj, jos basca si tot tacimul, in circa cu secretara Elisabeth, muta ca un peste (willkommen, google) si emerita in prepararea cafelei, si Carrega cu vesnica geaca de parasutist. La care pune capac Pastor, cel care dezleaga limbile si celor mai incrincenati certati cu legea si-i face sa semneze declaratiile cu tot ce-au facut, incepind desigur cu ce-au supt de la distinsa lor mama. Care acest Pastor ii susura diverse la urechea tinerei care fusese recuperata de pe un vaporas de pe Sena in starea de a nu putea spune nimanui nici cum o cheama, iar la final dumnealui o sterge-n lume insotit de o fermecatoare domnita care salasluia temporar in trib, fapt care-i face varza inima lui Malaussene, dar care la final de tot se simte super.
Eventual pe traseu mai mor vreo doi-trei, imi pare rau, n-am retinut, si-asa am facut un super efort sa scriu aceasta falsa cronica, pentru ca intre timp am papat si romanul urmator din serie**** si am inceput sa fac o super mare varza calita din ambele, sa confund actiunea si am zis ca mai bine o las asa cum pica.
Inca ceva, (si multumiri celor care au ajuns pina aici) avem in continuare mise en abyme (am impresia ca pe romaneste se cheama poveste in rama sau ceva asemanator, corectati-ma care stiti pls) in forma povestii de seara, care in final ajunge, dupa trecerea in revista a vietii lui Thian, sa fie chiar in forma de "Zina carabina".
Fain tradusa.
A-nceput filmul, ma scuzati.




*Daniel Pennac, Zina carabina, ed. Polirom, 2003, trad. Iustina Croitoru, 316 pag.
**parantezele duble rulz, ce stiti voi...
***vezi prin posturile anterioare
****Micuta vinzatoare de proza, Daniel Pennac, in curind pe micile ecrane

Gramatica si mincare

Ii fac morala lui P. de cite ori am ocazia (desi uneori sint o delicata si ma abtin) ca nu se straduieste deloc cu limba romana si ca in ultimele 10 luni si-a imbogatit vocabularul cu 5% in principiu, pentru ca restul (de 15 cuvinte, aproximez) l-a prins cind eram noi la inceputurile erei de piatra.
Un inventar super scurt cuprinde buna dimineata, dimineata ma spal pe dinti, pofta buna, si ce vrei (cu gest de mafiot pe sub barba), sarmale, ciorba de burta, noroc, (la) multi ani pe care il confunda cu multumesc, da, nu, ba nu (cu forma originala nu ba, apartinind celor din sud-vest (varianta lui preferata)), te iubesc, eu, si, noapte buna, pizdamui (o varianta de asemenea originala compusa de el, de unde rezulta ca injur destul de des (mai ales la computer)) (i-am spus povestea lui muie (pardon!) pentru ca aici regional oamenii se saluta cu moie, or, s-avem pardon, zi in romania treaba asta si s-ar putea sa nu fii considerat chiar asa de politicos), numerele de la 1 la 10 cu variante (un doi trei padre cinci septe ai sarit ceva mmmmmm! sase, suflat, opt, noua, septe! (mai stie noua oua (m-a amuzat pe mine cit s-a chinuit la pronuntia lui noua si mi-a replicat ca daca e sa cumpere noua oua sau noua beri, o sa comanda un si opt oua/beri)).
Asa ca azi l-am luat tare, i-am bagat pe git suc, ceai si cafea, ba i le-am si articulat. A vrut sa stie cum se spune la iti place, i-am dat raspunsul, i-am silabisit pe litere (pai da!) pe iti -î ţî i- si mi-am dat seama ca in stilul asta romana seamana minunat cu o limba asiatica, la alegere, astazi vietnameza.
Asta a fost dimineata, cind mi-a taiat-o deosebit de scurt ca sfertul de ora alocat invatarii limbii romane zilnic a expirat, adio farfurie, pahar, cana si ceasca, ce mai aveam eu in plan.
Totusi a mai prins cum sa raspunda cu imi place la intrebarea de mai devreme.
Pe seara minca tacticos o pizza si l-am lovit cu delicatete cu iti place? S-a luminat de fericire, a luat o mina ginditoare, si-a lasat timp de gindire, eu stateam ca pe ace, secundele se scurgeau si intr-un final m-a fulgerat cu da! Smart, a?
In ritmul asta (am indoieli ca ne vom tine de cele 15 minute, sincer) presimt ca la urmatoarele sarbatori va sti sa spuna da' mai crezi in Mos Craciun?

Povestiri adevarate la gura sobei

Azi dimineata la micul dejun i-am facut lui P. un expozeu privitor la primejdiile de la locul de munca : incendiu n-a fost niciodata, dar amenintari cu bomba desigur. P. m-a lamurit ca asta e normal, eu am intrebat daca e concurenta de vina, el a opinat ca poate niste nebuni care dau telefon sa spuna am lasat o valiza la voi, hihihi!
Si incet-incet si-a amintit cum pe la noua-zece ani, impreuna cu Brixi si parca mai era cineva, au pus la cale un plan diabolic. Si pentru ca P. s-a dovedit mai curajos, a luat hirtia pe care scrisesera mesajul, a pus servetelul pe receptor, a format numarul la telefonul cu disc si i-a spus doamnei invatatoare Schmidt ca o paste moartea daca le mai da asa multe teme copiilor. Tac! si-a inchis.
A doua zi la scoala tovarasa si-a tinut orele ca de obicei si putin inainte de-a suna clopotelul, le-a povestit ca ieri i s-a intimplat o gluma telefonica si ca a fost sfatuita sa nu le mai dea asa de multe teme; iar ea s-a conformat, le-a dat dublu decit de obicei (sa zicem ca in loc de zece probleme la matematica, douazeci) si cind le zicea ea aceste vorbe dulci, si-a aruncat o clipa ochii in directia lui P. care nu era asa de cool cum e azi.
Oricum invatatoarea ii sunase deja pe parinti din seara precedenta, puisorul mergind la nani la ora 19 sau 20 si nestiind ce pune tara la cale. Si a marturisit. Dar n-a patit nimic, si-a facut temele si n-a mai dat telefoane, iar apoi au aparut astea cu display care sint riscante, deci s-a lasat pagubas. Plus ca intre timp a terminat scoala.
Oricum m-a impresionat c-a fost precoce, mie idei de-astea mi-au venit prin liceu, cind se profilau la orizont zilele primejdioase in care n-aveam nota la latina istorie romana si geografie, eram tufa si toate astea se aranjasera horoscopic in aceeasi zi.
Drept pentru care cind domnul Buznosu mi-a spus nu te mai uita in caiet, Rascanu, ca-ti pun 3, i-am spus puteti sa-mi puneti si 2, dom'profesor, ca tot nu stiu nimic. Surpriza, mi-a pus 2.
Unul din cei mai faini profesori.

La capcaunii veseli se intoarce (scurt!)

Nu e pentru fanii mei, e pentru fanii lui Pennac (zise ea...)
Mi-am amintit de-un fragment care pe mine m-a foarte amuzat si ma gindesc sa vi-l prezint pe tava, ca desert. Urmeaza o pauza de, hai sa zicem pina maxim duminica, daca nu ma mai ia amocul, ceea nu e exclus.

"Complet epuizat, de-abia inchid telefonul, ca suna iar.
- Alo, micutul meu, ce mai faci?
E mama.
- Bine, mama, bine.
- O bomba la Magazin, iti dai seama, in pravalia noastra nu s-a pomenit asa ceva!
Face aluzie la micutul nostru magazin de maruntisuri de la parter unde mi-am petrecut copilaria fara sa fi invatat vreun mestesug, si care a fost mai apoi transformata in apartament pentru copii. Uita de obloanele de fier ale lui Morel, bacanul de vizavi, spulberate de-o bomba cu plastic intr-o dimineata din iunie '62. Uita de vizita pe care i-au facut-o cei doi in costume cu carouri care i-au cerut sa-si aleaga cu grija clientii. Micuta mea mama, uita toate situatiile tensionate.
- Copiii sint bine?
- Copii sint bine, sint jos, in apartamentul lor.
- Ce v-ati gindit sa faceti de Craciun?
- Raminem acasa toti cinci.
- Pe mine Robert ma duce la Chalons.
(Chalons-sur-Marne, sarmana mama.) Spun:
- Traiasca Robert!
Chicoteste.
- Esti un fiu bun, micutule.
(Iata unde se-ascundea fiul ce bun...)
- Nici ceilalti copii nu sint mai prejos, mamico.
- Multumita tie, Benjamin, tu ai fost intotdeauna un copil bun.
(Dupa chicoteala, smiorcaiala.)
- Si eu care v-am abandonat...
(Ei, acum iat-o si pe mama cea haina...)
- Nu-i abandon, mamico, este odihna, te odihnesti si tu un pic!
- Ce mama mai sint si eu, Ben, poti sa-mi spui? Ce soi de mama...?
Cum am cronometrat deja timpul ce-i e necesar sa-si raspunda propriilor intrebari, pun usurel receptorul pe masuta si ma duc in bucatarie unde-mi fac o cafea turceasca cu caimac. Cind ma intorc in odaie, la telefon mama isi mai cauta inca identitatea...
- era prima mea fuga de acasa, Ben, aveam trei ani...
Cafeaua o data bauta, intorc ceasca cu fundul in sus pe farfurioara. Therese ar putea citi viitorul intregului cartier in zatul gros care se scurge.
- ... asta era mult mai tirziu, mergeam pe opt sau noua ani, mi se pare... Ben, ma asculti?
In clipa asta interfonul tiriie.
- Te ascult, mamico, dar trebuie sa te las, ca ma cheama pustii. Hai, du-te sa te odihnesti, si nu uita nici o clipa, traiasca Robert!
Pun receptorul in furca, apoi raspund. Vocea acra a lui Therese imi zgirie timpanele."

pp. 22-23 din vedeti in insemnarile mai timpurii despre La capcaunii veseli, mersi.

Explicatii

Joia trecuta aveam doua teme pe care voiam sa le abordez in doua posturi in blog (caci la vremea aia traiam pentru a ma comunica, haha!) , doar ca am ajuns acasa tirziu tare, iar vineri am lucrat de dimineata, iar pe seara cind am avut computerul pentru mine, m-a lovit depresia in freza pe neve. Oricum fusesem megastresata toata saptamina etc. (job nou etc. again). Am fost asa de ofilita, ca nici macar n-am bocit si nici chef (cum planificasem inainte de-a ma depresa) sa ma duc sa-mi iau ceva dulce si ceva de baut n-am avut.
Simbata a mers la fel, computerul facea gesturi imbietoare, eu neam, somn si tv, telenovela neamule. Pe seara am iesit totusi si am achizitionat o sticla de Martini din care am servit o jumatate si n-am avut nimic nici seara, nici dimineata. M-am mai inveselit un pic, dar nu groaznic; colac peste pupaza m-am confruntat pe neve cu o fantoma din trecut, in varianta virtuala, chestiune pe care-o vad ca pe-un 1 aprilie intirziat si bulversant in felul lui. Duminica mi-a reusit printr-o gluma sa supar niste oameni, chestie neplanificata, soldata la mine cu plonjarea mai in adincurile butoiului si cu folosirea in email a expresiei "bilant : doi morti si-un ranit", desi dimineata fusese tare faina, ne-am plimbat prin parc si chiar ne-am dat in leagane si in hamac:-); inainte aflasem si ca sora lui P. nu mai e insarcinata, dar e bine.
Ieri am primit o sampanie intimplator la munca si mi-am zis ok, vin acasa si o beau cu P. sau fara (daca n-are chef) si ma apuc sa imi scriu memoriile, ca sigur n-o sa lucreze noaptea, ori eu azi aveam liber. In loc de asta am fost in bar si m-am vag ametit din 3 radlere baute in viteza si un pic de lectura printre picaturi. Pe drum i-am zis lui P. ca vreau sa ne certam azi, ca sa avem timp sa ne impacam. Pina acum n-am facut-o si n-a mai zis nimic, desi aseara era foarte curios.

***

Intre timp P. s-a reapucat pe neve de lucru, asa ca am cedat computerul celui mai puternic. Tot intre timp s-a facut seara, n-am facut mare lucru, am comandat la librarie pe Domnul Malaussene in germana... si am cumparat trei carticele care erau reduse rau, una de fantasy cred (nu stiu ce poveste cu cavaleri si regele Arthur, blabla, pardon, genul lui P., sper, ca la el m-am gindit cind am cumparat-o), una de Jeffrey Eugenides si una de Per Olov Enquist, la 1,99.
Nu intimplator tot intre timp am deschis sampania si ma doare vag capul. Precizez ca a fost prima sampanie deschisa de maria mea (e sekt, daca doriti sa cirtiti ca nu e originala, pls) si procedeul a fost asa : am dat jos staniolul, apoi o chestie de metal (intii am dezvirtit-o), apoi am ridicat olecutica dopul, inca un rind, parea super relaxa, spre marele meu noroc n-am avut capul deasupra sticlei (operatiunea s-a desfasurat in pat, cu mine stind in fund) in momentul in care a sarit dopul cit colo si a facut un super buf. A iesit fum:-), dar n-a curs pe linga.

Scurt o bucatica de Pennac, pentru a mentine interesul treaz (??), daca voi mai ajunge vreodata sa scriu vreo falsa cronica.
"Daca e adevarat ca Clara e locuita, daca e sigur ca va naste, pe cinstea mea, ce se va naste se va naste bogat! Nu bogat in sperante, nu, nici in sentimente, nu neaparat in neuroni - toate lucrurile astea sint, de altfel, relative -, ci bogat in bani, pentru numele lui Dumnezeu, in bistari, in arginti, in gologani, in parale, bogat in pitaci, in malai, in pitule, in lovele si in mardei! O sa-i fac o dota pe linga care economiile lui Rothschild vor parea maruntis de elev. Oh! stiu, asta n-o sa-i asigure fericirea, dar o sa-l fereasca macar de gindul ca banii aduc fericirea celorlalti, si il va mai scuti de munca si de gindul ca munca e o virtute! Va putea sa taie frunza la ciini toata viata, micutul Clarei mele, si, tinind cont de caracterul cosmopolit al lui J.L.B., va putea sa taie frunza in dolari, in marci, in ruble, in piastri, in yeni, in lire, in florini, in franci si chiar in scuzi! Da, va putea fi un pierde-vara european, daca are chef! Nu ma intereseaza cit negru sub unghie ce va face cu izvorul lui de bogatie. Sa-l investeasca, sa-l distribuie sau sa-l imprastie, sa-l puna in slujba victimelor lumii sau sa-si faca o statuie din platina, putin imi pasa! Si, daca ma va trimite la azil atunci cind or sa-mi cada dintii in buzunare, voi pleca fericit, stiind in sfirsit ca viata are un sens!"
pag. 126, Micuta vinzatoare de proza, Daniel Pennac, Polirom 2004, trad. Cecilia Stefanescu

Vio viseaza (episodul pilot)

Urmeaza textul care ar fi trebuit sa deschida seria de vise (care ma bintuie ca sudorii de vreo doua saptamini), care e o adaptare vag cenzurata dupa versiunea ym pe care i-am servit-o fierbintica lui S. ieri. (Visul de duminica-luni)

eu: am visat asa
eu: ca m-am culcat cu X.
eu: nu-mi amintesc absolut nici un detaliu decit ca am gasit ambalajul de la prezervativ pe marginea bibliotecii (care era la patul meu vechi de la mama)
eu: apoi am visat ca P. era in ro pentru citeva saptamini si se plictisea la greu
eu: si minca la mama ori la neamurile mele si i se luase ca nu facuse nici un progres privitor la dulcea limba romaneasca
eu: si a prins mos neculai acolo si nu le-a dus nimic, dar a primit
eu: si am impresia ca si-a bagat piciorul si nici de craciun nu le-a dat nimic, ca deci nu mai avea nici un chef
eu: apoi am mai visat ca eram intr-o casa care era intr-un copac ffff inalt
eu: si eram oareshcum urmarita
eu: si apoi am mai tiriit niste valize pina am renuntsat la ele si mergeam in noua zeelanda cu trenul
eu: iar ala de australia nu mai venea
eu: iar la final aveam un copil care semana cu ursuletsul meu preferat si care la 4 luni voia sa mearga
eu: fascinant
S.: :D:D:D
S.: te cred si io ca te trezesti obosita

Vio viseaza (1)

- D. se casatorise cu un tip mai in virsta decit ea, din armata. A doua zi dupa nunta aflase ca el are doua sotii, pe ea si pe prima, caci exista o lege conform careia, daca te hotarai sa divortezi, te puteai recasatori inainte de pronuntarea primului divort. Doar ca domnul ei isi tinea divortul de cca 20 de ani in stand-by. El platise petrecerea de logodna, care costase cam 60 milioane lei si avusese loc (poate) in gradina blocului bunica-mii. D. platise nunta si acum nu voia sa mai aiba nimic de-a face cu ticalosul (!). Era si insarcinata si cred ca nu voia copilul, dar nu garantez. Oricum imi amintesc ca m-a marcat mult suferinta ei si am incercat s-o consolez.
- Apoi D., doua verisoare de-ale mele (??) si mama lucrau toate intr-un centru comercial - contabile. Un soi de Mall-Siraj; birourile lor erau intr-o cladire cu doua scari si trei firme/sedii pe scara. M-am mirat de intimplare - ca sint asa de aproape toate.
- Sint (sintem) in camera vara-mii, englezoaica (am uitat daca se acorda apozitia sau e nominativ mereu, se la vii). E o camera mica, dar mi se pare foarte moderna - sint ingramadite acolo trei computere (unul-doua laptopuri), monitoare negre, super subtiri/inguste (???). Camera e ingusta si vag lunga, da intr-un balcon. In camera apar pentru scurt timp vara-mea si cred ca si varu-meu. E o canapea de piele cu doua locuri care, intinsa, ocupa toata latimea camerei. P. e si el in camera. Ma indrept spre balconul/terasa cu un presentiment (era o priveliste larga intr-un oras occidental) - vad pe cer o nava/un O.Z.N. - gen farfurie zburatoare rotunda (noi avem si farfurii patrate, ok?) care vine invirtindu-se :-), cu o viteza marisoara - ii arat chestiunea super rapid lui P. si imediat dupa asta obiectul zburator se izbeste intr-o cladire la vreo 2-3 sute de metri distanta, gen 11 septembrie. Totusi apucaseram sa ne tragem plapuma peste cap si sa ne punem miinile la urechi. Panica nu tine mult, lumea isi vede de ale ei, pe mine treaba asta ma surprinde, intru si eu in rind, caci P. are o surpriza care nu suporta aminare - imprumutase o serie din Desperate Housewives sau Gilmore Girls si o vazusem, acum trebuia inapoiata si apartinea lui Margrit (!!) - nu stiu cum luasera ei legatura, ca mie nu mi-a reusit.
- Oricum ne indreptam spre punctul de intilnire, trecem de citeva patrule care ne cer parola (pe care ne-a dat-o Dalila, fosta colega de la P.H.) - ma mir in continuare de nonsalanta lumii dupa ceea ce tocmai se intimplase, mai ales in restaurantul arhiplin, unde foarte multi oameni se ingramadeau pe o scara destul de lunga si de ingusta, de-a lungul careia erau tot felul de feluri :-) de mincare, mai ales peste (daca tot ma gaseste lumea pe google dupa "mincare de peste", sa nu ma dezmint...), iar cind ajungeai sus trebuia sa comanzi din ceea ce vazusesi... P. trecuse mai repede de filtru si l-am vazut la o masa care era pregatita pentru un joc de remi (ok, rummy?) pentru patru persoane (Margrit avind relatiile ei si de asta puteam juca) si sufeream profund ca nu mai avea cine sa ma sfatuiasca ce sa-mi aleg. Am luat o supa si am vrut un snitel pentru copii, dar o tanti argatoasa mi-a zis ca n-au portii mici pentru adulti, asa ca am ramas la supa.
- Si m-am trezit.

A doua inima

L-am vazut poate de 4-5 ori si in principiu ametit sau beat si pus pe cearta sau cel putin cu o atitudine agresiva. Nu stiu cum il cheama. Banuiesc ca are intre 30 si 40 de ani, nu e in mod deosebit un barbat bine, dar are un chip interesant, ca sa nu-i zic atragator (nu ma omor dupa adjectivul asta), are parul negru si un pic buclat, nasul drept si indreptat spre gura (m-am gindit cum sa-i spun, non-cirn?) si niste urme adinci de varsat de vint (as spune) care ii mai estompeaza din hm farmec.
Cind l-am vazut a doua oara parca, am prins o discutie ca urmeaza sa se interneze si era foarte bucuros ca "a tras teapa", ca ii platesc asigurarile cura, tot felul de tertipuri. Eu nu trag musai cu urechea, dar se intimpla sa fiu in raza discutiei (??) si sa nu fie informatii confidentiale susotite la ureche. Am mai prins ca are un ciine.
Apoi o luna doua trei nu ne-am intersectat. Data trecuta iesise pentru scurt timp din clinica (e vorba de dezalcoolizare), obtinuse o prelungire pentru ca ii daduse recomandare doctorita lui psiholog, pe care o cam prostise, cum ca e pe cale se sa vindece, dar nu a avut timpul necesar si in timpul asta a servit vreo 2-3 beri, povestind in stilul lui mereu iritat cum e pe "acolo", ce smecherii practica pacientii, daca bei vodca, nu mirosi in prima faza... pentru ca aveau un fel de permisii si ieseau scurt la magazin, incarcau bateriile si se intorceau. Iar angajatii, supraveghetori si ce-or mai fi fost ei inchideau ochii cu delicatete.
A explicat si cum functioneaza sistemul : casa de pensii sau o oarecare institutie la care esti asigurat te trimite la clinica. Aia te tin bine mersi acolo o luna si mai bine, au grija sa pui niste kilograme pe tine, iti tin diverse prelegeri pentru care nici macar nu-ti casti urechile, de plictisit ce esti, ai si psihologul tau parca. La urma esti deversat din nou in fluxul si refluxul lumii, vindecat au ba. Daca vrei, poti; daca nu, cum spuneam, afli tot felul de chestii pe care nu le-ai stiut, cum sa servesti mai pe sest, dar sanatos. Cert e ca la iesire clinica scrie frumusel o epistola care cei care te-au trimis spre internare, in care precizeaza ce bine ti-a mers si ce bine te-ai refacut. Destinatarii completeaza foarte frumos in statisticile lor si vazind ca au avut sansa sa dea peste o clinica asa de grozava, mai trimit si pe altii acolo. Asa merg lucrurile.
Credeam ca numai in Romania sau in tari de-astea mai obscurantiste (pardon), cind T. mai facea o vizita la sectia de dezalcoolizare si iesea ca nou de pe poarta, umflatel in obrajori si povestind dupa aia ca in afara de perfuzii cu vitamine, a primit la un pret marisor si tot alcoolul pe care si l-a dorit.
Am asistat la povestirile Pacientului cu un mare dezgust si simtind cum imi creste ficatul, neputind in naivitatea mea sa cred ca daca ti s-a oferit o sansa, tu-ti bati joc de ea ca si cum ai dispune de circa 20 pe saptamina si iti da mina sa amini, sa alegi, sa te joci. Plus ca am fost surprinsa ca lumea chiar e atit de meschina si ma pregateam sa cirmesc spre stinga spre o depresie de proportii.
Aseara a venit din nou. Ma pregateam sa-i pregatesc berea de 0,4 cum stiam ca bea, cind a cerut o cola. Nu mi-am permis sa jubilez (desi n-aveam nici un merit, poate doar gustul amar al dezgustului (!!!!!!!!)), lasind deschisa optiunea comandarii unei bauturi alcoolice dupa terminarea primei (multe genitive). A doua a fost tot o cola, apoi a platit si s-a mirat ca il costa la fel ca doua beri, eu am zimbit si mi-a crescut a doua inima.

Sexul domnului Pennac (pardon!)

"Lasam rabla pe banda a doua, urcam cele doua etaje ale mele de parca sintem fugariti, ne azvirlim pe pat ca-ntr-un ued, ne smulgem hainele ca si cind ar fi cuprinse de flacari, sinii ei imi explodeaza in fata, gura i se inchide peste a mea, gura mea gaseste sarutul palpitant al dorintei ei maore, miinile ne galopeaza in toate directiile, mingiie, framinta, string, penetreaza, picioarele noastra se impletesc, coapsele ne iau prizonieri obrajii, pintecele si bicepsii se intaresc, arcurile patului raspund, ecoul camerei mele tot asa, iar apoi, deodata, superbul cap leonin al lui tanti Julia se iteste din ingramadeala, aureolat de incredibila ei coama, si vocea ei, acum aspra, intreaba :
- Ce ai?
Raspuns :
- Nimic.
N-am nimic. Absolut nimic. Nimic altceva decit o mizerabila molusca retrasa intre cele doua cochilii ale ei. Si care nu vrea sa-si scoata capul. De frica bombelor, imi inchipui. Dar stiu ca ma mir singur. De fapt, camera mea e plina de lume. Burdusita, gata sa crape. De jur-imprejurul culcusului meu stau spectatori in pozitie de drepti. Si ce mai spectatori! O adevarata salba de sandinisti, cubanezi, moisi, satarei, goi pusca sau in uniforma, sute de arbalete ori de kalasnikovuri, aramii ca statuile, aureolati de pulberea gloriei. Ei fut! Si cu miinile pe coapse ne dau onorul, intr-un sir strins, incordat, care mi-o inmoaie pe loc.
- Nimic, iti repet. N-am nimic. Iarta-ma.
Si, cum nu e nimic altceva de facut, fac haz.
- Si-n plus, gasesti ca asta-i nostim?
Te poti amuza tocmai pentru ca asta nu-i nostim. Ii explic acest lucru. Imi cer din nou iertare. Ii spun ca sintem inconjurati de un juriu olimpic si ca niciodata n-am fost dotat pentru concursuri. Ea spune :
- Inteleg.
La rindul ei, imi explica. Aventura noastra nereusita va fi, de altfel, incheierea anchetei privind iubirile primitive si revolutionare pe care trebuie s-o faca pentru urmatorul numar al ziarului Actuel.
- Ah! spun, te cocosezi lucrind la Actuel.
Da, acolo lucreaza.
- Stii, ceea ce a omorit iubirea este cultura iubirii : orice barbat ar fute daca n-ar sti ca si ceilalti barbati fut!
Incerc s-o mingii in timp ce-si dezvolta teoria, dar imi indeparteaza mina. Fara menajamente.
- Da, ceea ce rascoleste creatia sint referintele...
Unde-i Julius? Ma intreb unde-i Julius. Cu siguranta ca-n spatele cuptorului lui Haduch. Viata nenorocita! Bombele iti explodeaza sub buci, o coalitie de indieni si de eroi iti festeleste madularul in plina dorinta, iar ciinele tau favorit se indoapa in restaurantul unde obisnuiesti sa mergi tu. Julius, ticalosule, nu te mai recunosc. De trei ori. Lepadarea Sfintului Petru.
Evident, asta-i momentul ales de usa camerei mele ca sa se deschida larg. Julius. Sigur ca da, e Julius! "
(pp. 71-73, La capcaunii veseli)

din aceeasi editie de la Polirom, cautati in celelalte posturi pentru referinte, multumesc.
Luciat, nu mai stiu ce colectionai tu, daca colectionai, adica faceai topul celor mai proaste scene de sex, sau mai grozave, sau am visat, nu mai stiu, repet.
Mie scena asta, pe linga faptul ca e nereusita, mi se pare foarte reusita. Iar in context e si mai reusita, prin ceea ce urmeaza.
S., fragmentul de mai sus cuprinde doua pagini intregi si un sfert, ca sa-ti dai seama cam cit incape pe-o pagina. Zina carabina e scrisa maruntel rau. :-)

La capcaunii veseli (episodul 2 si ultimul (cred))

Nu retin daca am povestit pe aici ca citesc ca o locomotiva de tren personal, adica ma plictisesc singura cind imi dau seama ca am inceput o carte haaat de mult timp si ca mai am destul.
Intr-o etapa a vietii mele cind citeam o idee mai mult si mai consecvent, parca parca prinsesem si oaresce viteza. Dar ma apuca depresiile cind aud de unii cetateni care citesc Un veac de singuratate intr-o noapte si alte s.f.-uri de astea, sincer.
Ei bun, de fapt voiam sa zic ca practic l-am devorat pe Daniel Pennac cu capcaunii lui, normal, doar nu era sa ma las eu devorata de ei! Adica am stat si simtitor pe net zilele astea, am dormit, am servit tv, am lucrat (?!), plus diverse si am si terminat cartea!
Gata cu laudele (multumesc, multumesc), sa trecem la treaba. (Ailei!)
Deci e vorba de familia Malaussene, care are o gasca de membri :
- mama - absenta
- Benjamin - fratele mai mare (!) (!!!!!)
- Louna - relativ proaspat majora
- Clara - in pragul bacalaureatului
- Therese - ceva mai mica
- Jeremy - 12 ani
- Piciul - 5 ani
- Julius - ciinele
Mama e plimbareata, asa ca Benjamin zis si Ben zis si Malo (detesta prescurtarea asta!) isi creste singur surorile si fratii. Louna e numai bine gravida, mai urmeaza o gura-doua in plus de hranit. Clara e ahtiata dupa fotografii (pardon), Therese e in principiu cea mai plecata cu sorcova dintre ei (dar nici unul nu e normal, normal), e pasionata de horoscoape, astrologie, vag parfum de ocultism, aiureli din astea, Jeremy are un vocabular foarte evoluat pentru virsta lui (injura mult si e foarte hazos), iar Piciul face desene cu Mosi Craciuni Capcauni.
Ben e de meserie Tap Ispasitor (super haios, pe parola mea) si la el in Magazin explodeaza de-a lungul a 7 luni parca o serie de bombe, el se afla de trei ori la fata locului, o data Therese, e suspect, e ciocanit nitel de colegii de lucru, amuzant foc. Se alege cu o surzenie cu personalitate din toata afacerea asta, iar Julius ramine cu limba scoasa.
Intr-o zi in Magazin Ben depisteaza o tipa deosebit de bine care sterpelea un pulover din raft si ca un gentalmen ce se afla se duce la ea si incepe un joc, pentru ca din directia opusa, dar nitelus mai catinel, se indreapta politistul de raion. Asadar Ben o ajuta pe tanti Julia sa aleaga puloverul care i se potriveste mai bine si asa intra cetateana in viata lui Ben.
Pina una alta, am vaga impresie ca nu se precizeaza pe nicaieri cum o cheama pe tanti Julia si asa i-a ramas numele (paraaam, ...si condeierul? Param! (mai multe nu zic)). Bun, ea este de profesie jurnalista (sau chiar ziarista, imi scapa) si incepe un reportaj cu Clara pe post de fotografa.
La magazin mai este Theo care este ormosesual (!) si care ii ocroteste cum poate pe Malausseni. Sub obladuirea lui mai este o gasca de mosneguti (gen pitici de gradina (comentariul meu)) care isi fac de lucru in Magazin ca intr-o fabrica, foarte distractiv, mai strica pe ici, pe colo, viata merge inainte.
Printre picaturile ploii de bombe se strecoara si incendiul de la colegiul lui Jeremy, care nici mai mult nici mai putin a fabricat si el o bombita in timpul orelor, ca sa demonstreze ca se poate.
Pistele se leaga, ne apropiem incet-incet de final (pe care sper sa am decenta sa nu-l dezvalui; vom vedea).
Romanul este construit pe o frumoasa mise en abyme : in fiecare seara cind Ben ii baga pe copii in pat, le spune o poveste, in cazul de fata un roman in parti; Therese scrie la masina (cred) tot ce inventeaza el, iar Clara ii pregateste surpriza secolului : trimite la cca 11 edituri Implozia.
De aici mai rezulta niste mici incurcaturi de proportii si ele, apoi Louna naste, se mai intimpla diverse si se termina.
Personajele sint multe si marunte, grozav de bine conturate, cu ticuri si particularitati (serios?), credibile si in mare parte macar vag sarite de pe fix. Pennac e haios, ironic, inteligent foc, cu o imaginatie iesita din comun din care ies povesti de adormit copii si adulti de-a valma, un meserias. (ca sa-mi dau cu tifla la final, probabil).
Un fragment (dintr-o serie) la care am zis jos basca :
"Mina lui Theo care inchide robinetul si, pentru ca sintem in plin catehism, imi sterge fata cu un gest biblic, prietenul meu Theo. Mare minune... daca nu-mi vad dragalasa mutra imprimata pe dosul prosopului absorbant..." (pag. 261)


Dat fiind ca, asa cum scriam la inceput, am devorat cartea si aici ma refer la faptul ca a mers pe banda, e 1 meritul lui Pennac 2 meritul traducatorilor (ma simteam cu musca pe caciula) si 3 meritul meu, ah, iar ma laud, pardon.

Cred ca voi reveni relativ curind cu fragmentul cu una din scenele de sex. Pentru ca luciat colecta, oare?
Om vedea.

Ziua desenelor pe asfalt

Am gasit asta




pe un forum si mi-a placut foaaarte. Puteti da click pe imagine daca n-aveti o acuitate vizuala demna de cartea recordurilor (eu n-am).

La capcaunii veseli (episodul 1 sau despre traduceri part x)

Gabriela si Constantin Abaluta au tradus (cel putin) La capcaunii veseli* si le-a reusit in principiu. Bineinteles ca am oleaca de ciriit. Sarind peste "ouale", avem o data (aici o s-o dezgust rau pe Corina, I'm sorry) pe Ben care zice "Eu mă băs" si pe mine care se intreaba si chiar m-am intrebat daca asa devine treaba si dupa multe deliberari pe ym care s-au lasat cu idei gen intreaba asta pe un forum, fa un sondaj de opinie, or fi chestiuni de finete regionala, mi-a dat prin gind sa vizitez asta si s-a rezolvat amiabil.
Ce nu mi-a placut in schimb deloc deloc a fost bucatica de mai jos :
"Cei patru cai galbeni-citron al lui tanti Julia este parcata (...)." (pag. 126) Adica cum vine asta?
Cei (plural)... al (masculin singular) ... este parcata (feminin singular). Este vorba despre o masina, ok. Un automobil, dar cum a iesit tot megamixul de mai sus imi este greu sa explic.

In schimb mi-a placut foarte fragmentelul : (care e tradus cel putin ok, dupa parerea mea modesta)
"Imi pregatesc o cafea. Dupa ce o beau imi inchipui zatul scurgindu-se pe peretii interiori ai craniului meu si incerc sa citesc destinul lui Julius in meandrele lichidului intunecat." (pag. 124)
La Pennac, care e genial, parca n-as avea foarte multe fragmente memorabile (este o faza cu sex pe vreo doua pagini, ma gindeam s-o prezint aici, pentru ca e fain scrisa si nu mi s-a parut penibila, iar la nivel de traducere (vezi o tema mult vehiculata actualmente (cartea are de altfel destui de "ma fut", "ma futi" etc. fara a fi indeobste vorba musai de sex, na, depinde cum privesti lucrurile). e foarte ok. Revin: si asta pentru ca la Pennac rid mult, spre deosebire de Isaac Bashevis Singer care e mai meditativ el asa si trateaza teme mai grave, ca sa zic.
Oricum, am mai scris pe aici asta, mi-e dor de si nu stiu cind am pierdut obiceiul de a citi cu creionul in mina si a scoate citate, cuvinte necunoscute, alea alea.
Acum, ca-s constienta, poate-or sa revina.
A bientot.

*sint pe la mijlocul romanului de Daniel Pennac, Polirom 2002, 307 pag.
A se remarca pls primul meu link, mersi S.

Despre bani, foarte pe scurt :-)

My blog is worth $1,693.62.
How much is your blog worth?

Am infipt laleua-n ou (post deosebit de neserios)

Las asa titlul, desi ar fi trebuit sa fie laleaua. Well. Boala grea si veche. In clasele primare n-am mai putut de premianta I ce-am fost, dar stiu ca am scrintit-o la o dictare in clasa intii, nu cunosc in ce trimestru, oricum pe vremea cind invatam sa scriem si sa despartim in silabe, chestii din astea. Poate ca invatatoarea mea era bine pregatita, cert e ca dictarea ei si-a atins tinta. Eu. Am scris cuvinte ca lalea-leaua, lalelelele, etc. Citeam aseara in La capcaunii veseli* de Daniel Pennac nu stiu ce cu ouale fierte si mi-am zis ca e o greseala de tipar, logic, ce altceva putea fi... doar n-am sa cred ca faptul ca eu am articulat probabil mereu oualele si am si pronuntat asa ar putea fi eronat.
Daca tot sint la marturisiri, folosesc forma inexistenta a infinge si capsuna are pluralul capsuni (la mine). N-am de gand sa scriu (tot fara copyright) nicio si niciun. Mai fac unele dezacorduri, pe care le trec nonsalant cu vederea.
Ei, cu toate astea, mai multe persoane mi-au spus ca as fi perfectionista.
Poate ca sint.
Nu mai departe de simbata trecuta am cumparat


, care sint mai scumpe decit produsele aprox similare si mai scumpe**. A, si arata foarte bine, parerea mea, dar nu sint cine stie ce delicioase. Pardon, nu-s rele, dar ma asteptam la cu totul altceva.
Asa ca dupa dezamagirea de la deschiderea marisoarei doze, m-am apucat de sortat. Alea cu crema ciocolatie nu-s asa de bunute, dar primele din stinga sus sint un fel de pricomigdale si sint bestiale. Am avut mult de furca cu rasucitul dozei pentru a selecta prajituricile care ma interesau. Pina acum am eradicat doua soiuri, dupa preferate au urmat cele din prim plan, acceptabile totusi.
Aceeasi lupta extraordinara am dus-o si acum o luna cind am achizionat o punga de vreun sfert de kil cu "delicatese turcesti". Multe chestii necunoscute pe linga unele poate deja vreodata consumate, oricum super bune. Sint fana declarata a porumbului-boabe prajit, a nautului, a semintelor (logic) (si imi fac degetele megavarza de la tonele de sare pe care le toarna turcii in pungile astea), nu ma omor dupa fistic si dupa alunele macadamia. Si cred ca mai erau si alte soiuri pentru care ar trebui sa ma documentez intens inainte de-a scrie despre ele. Oricum, ce voiam sa precizez e ca intii au murit porumbii, apoi nautii, apoi semintsele samd. Iar la urma au ramas niste specii pricajite care nu m-au incintat de nici un color (erau cam pietroase, parerea mea) si dupa vreo doua saptamini de zacut pe masa, le-am matrasit.
Ok, m-am cam plictisit. Nu-mi place noul dizain al teroristei. Voiam sa mergem azi la cimitir si iar n-am ajuns, ghinion. In afara de Fluturi in burta (Schmetterlinge in Bauch), care e un serial dragutel si stupizel, numai bun de week-end, restul cu sfirsitul lumii si vrajitoare si meteoriti si superman care e ca un fel de Iisus (fiindca l-a chemat pe tata-so si asta a aparut in forma de lumina de neon) si demonitse imbracate-n sutien, mi se pare totul atiiiiit de fascinant incit s-ar putea sa adorm extrem de devreme. In plus, de marti reincep Nevestele dezesperate, dar, ce noroc, la aceeasi ora cu Gilmore Girls pe alt program, or noi ne uitam la asta din urma.
Si la urma, am primit ieri 11 trandafiri, fapt care m-a facut in paranoia mea sa ma intreb ce nebunie a facut P. de aduce flori ziua-n amiaza mare, fara motiv ca sa zic asa.
Noapte buna.
Casa de piatra Alinei si lui Dorin si lui varu-meu Manuel si neveste-sii Ionela!

*cu putin noroc, in curind pe micile ecrane o noua falsa cronica
** eroare neuronala neintentionata; la recitirea postului am izbucnit extrem in ris, asa ca am preferat sa ramin la forma asta

Robul*

Dupa celelalte doua romane ale lui IBS pe care le-am citit, Robul e altfel.
Actiunea e undeva in a doua jumatate a secolului al XVII-lea in Polonia, nu ma omor eu dupa carti istorice (pierderea mea probabil), dupa o invazie a hatmanului cazac Hmelnitki care era un suflet nobil si a casapit citeva zeci de mii de evrei din diverse localitati. Unii au mai scapat, femeile au fost luate de neveste de catre cazaci, barbatii au fost vinduti ca robi si asta e si soarta lui Iacob care ajunge sa fie sluga la un taran intr-un sat din munti.
Iacob nu stia nimic despre familia lui, daca ii mai traiesc parintii, fratii, sotia si copiii si era silit sa stringa iarba pentru vacile lui Jan Bzik. Mincare ii aducea fata cea mare a lui Jan, Wanda, o vaduva tinara si frumoasa, altfel decit celelalte fete din sat. Wanda il indrageste pe Iacob si el pe ea, dar el ii spune ca intre ei nu se va intimpla niciodata nimic, pentru ca au religii diferite. Toate framintarile lui pe tema trecerii Wandei la iudaism devin paroxistice, incet incet incepe sa fie mai ingaduitor cu chemarea firii :-) si in final, dar nu la sfirsitul cartii (haha) se iubesc ei ca-n filme si cum nu mai cunoscuse el dragostea inainte, desi fusese casatorit, deci da.
In sat vine un circ si Iacob il intreaba pe circar de orasul lui, din pacate nu afla nimic. Intr-o noapte cind Wanda era in alt sat cu fratele ei (nu la discoteca!), evreul e chemat la stapinire, crede ca i-a sunat ceasul de pe urma, cind-colo venisera trei oameni din Josefov de unde locuise el, sa-l rascumpere.
Intors in oraselul lui, Iacob isi mai gaseste doar o sora in viata, aproape nebuna. Incepe sa lucreze ca invatator pentru copii si este respectat de urbe, lumea incepe sa-l indemne sa se recasatoreasca. Cind face cunostinta cu o alta vaduva si se stabileste nunta, Iacob o viseaza pe Wanda insarcinata si se hotaraste sa plece la ea.
Ajuns in sat, o gaseste pe iubita lui aproape moarta, dar ei ii revin puterile (!) si fug impreuna in padure si de acolo peste munti intr-un alt oras, unde el este din nou invatator, iar ea este sotia lui, pe numele evreiesc Sara si sa da ca fiind muta, pentru ca ceilalti sa nu isi dea seama de accentul ei polonez si de faptul ca vorbeste rau idisul.
Sara invatase de la Iacob cum sa fie evreica, dar oficial nu era; de altfel era interzis ca un crestin sa treaca la iudaism.
In fine, cartea este ea foarte faina asa si pina la urma mor amindoi. :-)
M-a prins, am stat cu limba scoasa sa vad ce se mai intimpla si m-a cam enervat IBS ca le-a dat inainte cu descrierile cind eu ardeam dupa actiune. Am suferit ca un ciine cind la sfirsitul unui capitol nu era clar cum or sa decurga lucrurile si trebuia sa amin lectura pe data viitoare.
Am ramas cu:
Sara e nume care se da femeilor care nu se nasc evreice (isi schimba adica in general numele lor in Sara); totusi sint si evreice care poarta direct prenumele asta (nu ma pot exprima mai clar de atit);
Cohen e descendent al marilor preoti din templul de la Ierusalim;
am clarificat istoria lui Onan;
in celelalte doua carti de IBS din istoria mea apare porecla Ţuţic, care inseamna tinerel. Am ţinut sa clarific acest aspect.
In rest, foarte interesanta apropierea de religia iudaica, ma refer la aspectele redate, la circotelile unui evreu de rind (!) in fata lui Dumnezeu, critica in interiorul sistemului, indoielile lui, lumea asta si lumea de apoi, multe asemanari cu ortodoxia, dupa umila mea parere. Chiar ma bucur ca am pus gheara pe ea.
Si la urma o poza romantica, ca sa alin suferinta lu cineva:) si pentru ca tocmai am terminat o carte de dragoste; undeva Iacob zice ca o iubeste pe Wanda mai mult decit pe Dumnezeu. Sau pe Sara?
In fine de tot, titlul cred ca are doua sensuri : luat in robie (implicind pierderea libertatii) si robul lui Dumnezeu, pentru ca ponderea religioasa a cartii e marisoara.




*roman de Isaac Bashevis-Singer, Editura Hasefer, 2002, traducere din idis, prefata, note si glosar de Anton Celaru

O vizita la muzeu (episodul 1 sper)

Planificaseram de citeva saptamini sa mergem in Frankfurt la Muzeul Icoanelor unde inca mai este o expozitie interesanta, deosebita si oarecum la moda, Fotbalul si religia (Helden-Heilige-Himmelsstürmer. Fußball und Religion).
Dupa faimoasele cautari ale unui loc de parcare, am gasit intrarea (in curtea comuna mai sint niste cladiri in care isi au sediul diverse ordine "religioase" cu steme deasupra). La bilete P. se intereseaza daca primeste reducere, fiind membru al clubului de fotbal care e co-organizator la expozitie. Doamna nu stia, proaspat venita din concediu, pe mine ma ia gura pe dinainte si comunic ca pe site scria ca reducerea e valabila la vizita cu ghid de seara.
Trecem de poarta, in aceeasi sala cu garderoba incepe sa devina interesant. Studiam o vitrina cu diverse decupaje de prin ziare (ecourile in presa ale expozitiei (cuvintul asta va mai reveni probabil)) cind o cetateana de la muzeu hotaraste de cuviinta sa intervina intre mine si o vitrina si sa se apuce atunci de frecat sticla cu spor, fapt care m-a facut sa decolez de acolo.
Dupa cum ii spune si titlul, subiectul e tratarea (!?) in paralel a doua teme la care nu m-am gindit in mod deosebit ca ar avea ceva in comun, mai mult decit clasicul pentru noi cu variante pentru altii "Dumnezeu e roman" cind cistiga ai nostri; dar organizatorii au avut idei si material si un spatiu nu prea mare la dispozitie (comparat cu ultima iesire de acest gen, la Staedl, care e imens in felul lui asa, locatia de astazi mi-a parut un garaj ceva mai mare, cu etaj, e drept).
In vitrine marisoare sint expuse obiecte de "cult" pentru credinciosii in Dumnezeu si (sau sau) pentru fanii fotbalului (in particular ai echipei locale Eintracht, desi mai apareau pe ici pe colo imnurile altor cluburi, neesential). O colectie destul de impresionanta de icoane (specificul muzeului, oricum), in marea lor majoritate rusesti, cu citeva exceptii italienesti si una notabila pentru mine, evident romaneasca, o pictura pe sticla reprezentindu-i pe Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan. Lipsurile mele in domeniu isi spun cuvintul, as enumera cu draga inima si alte exponate, numai ca nu stiu denumirile obiectelor respective, daca depasesc sfera cruciulitelor si cam atit.
Ce-am remarcat e ca icoanele erau in mare parte vechi si unele deosebit de frumoase (pe cit ma pricep eu sa apreciez o imagine religioasa in "termeni artistici" (e tirziu, macar scuza asta o am)), subiectele prezentate destul de variate, diversi sfinti, cei specifici rusi total necunoscuti mie, niste calendare pictate cu chipuri de sfinti, anuale si lunare (uneori si cu specificarea lunii respective), probabil de pe vremea cind sfintii inca mai incapeau cu totii pe un panou. Pe linga temele clasice Nasterea lui Iisus Hristos, Adormirea Maicii Domnului, mai era o serie intreaga cu Iisus Pantokrator* (m-am uitat ca mita in calendar, daca tot veni vorba, nu-mi aminteam sa mai fi intilnit termenul; am incercat abia in masina sa mi-l amintesc si sa incerc sa-l inteleg, oarecum pe aproape am fost).
In capatul primei sali era un pian, ce anume cauta el acolo nu am inteles, chiar am uitat sa discut aspectul asta cu P.
La capitolul fotbalistic, am vazut o (sa-i spun) pancarta de 13 metri cu o groaza de jucatori care si-au pus vreodata talentul in slujba lui Eintracht Frankfurt. Nu cine stie ce aratoasa chestiunea, facuta de un amator de altfel, care, pe linga altii, a imprumutat diverse lucruri expozitiei (!?), dar destul de impresionanta.
Erau patru monitoare, grupate cite doua, care prezentau in acelasi timp (stinga religie, dreapta fotbal) imagini oarecum semnificative pentru ambele directii. Pe fundal, la inceput interesant, apoi cu tendinta de psihedelic subliminal, un fel de mixaj (??!) intre un cor de biserica si ovatii de pe stadion. Mingi semnate, tricouri purtate sau nu, semnate de jucatori sau de intreaga echipa, fulare de suporteri (am si eu), fotografii cu campionii nu stiu carui an, pocale si cupe (replici), ghete (una aurita dupa o victorie), "mulajul" piciorului sting al jucatorului X (de fapt era o urma in ciment, dar nu stiu cum se cheama), geci, insigne, embleme de cusut etc.
Un punct de legatura intre doua teme aparent fara prea multe in comun a fost Papa Ioan Paul al II-lea, care pe vremea cind inca nu detinea functia asta, a fost un suporter destul de inflacarat al echipei Cracovia din, n-o sa va vina sa credeti, Cracovia. Cind papa tragea sa moara, suporterii celor doua echipe cracoviene (imi scapa numele celei de-a doua) au facut un pact si s-au adunat cu totii pe un stadion si s-au rugat, dar mai tirziu au revenit la practicile lor cam radicale si si-au mai dat nitel in cap, pina acum inregistrindu-se sase victime.
Mai demultisor papa a primit de la niste tineri un tricou al nationalei Poloniei cu numarul 1 si K. Wojtyla pe spate.
Cind un fan foarte implicat al Eintracht-ului a murit, ceilalti suporteri au facut o "coreografie" pe stadion si l-au numit al doisprezecelea jucator pe teren.
Am avut un sentiment destul de ciudat, fiind parca inconjurata de icoane, dar ceva in mine a acceptat greu posibilitatea de a vedea foarte aproape Coborirea de pe Cruce si o gheata de fotbal (in aceeasi vitrina adica).
Mi-au placut icoanele parca mai mult decit restul exponatelor, poate pentru ca erau atit de vechi; am incercat sa deosebesc stilurile oriental si occidental, nu cu prea mare succes; mai era un ou care pe o parte il avea pictat pe Iisus, iar pe cealalta parte erau portretele ultimilor membri ai familiei domnitoare din Rusia.
A fost distractiv sa vad cum aratau scaunele pe stadion pe vremuri, erau doua feluri expuse, cel mai vechi parea si el din vremea icoanelor, daca ne gindim bine si fotbalul se joaca de mai bine de o suta de ani...
Bun, cel mai mult si mai mult am vrut sa scriu postul asta pentru ca a fost un lucru care m-a impresionat foarte tare : exista o religie a lui Maradona.
A fost fondata in orasul argentinian Rosario pe 30 octombrie 1990, cind Diego Armando implinea 30 de primaveri sud-americane (ah, ce-am adus-o din condei!). Aa... suporterii bisericii maradoniene numara anii de la nasterea zeului, 1960. V-ati prins, acum sintem in anul 46 D.D. (de la/dupa Diego).

(a se remarca faptul ca papusica il reprezinta pe Maradona cu tricoul argentinian...)
Asadar acesti flacai si domnite se aduna frumusel si serbeaza la miezul noptii, alaturi de un brad cu 33 de mingi (pentru cele 34 de goluri marcate de (ah, ar trebui sa mai citesc presa sportiva) simbolul fotbalului argentinian pentru nationala), nasterea aa idolului. Maradona n-a luat parte la manifestarile astea, el sarbatorind in felul lui in Cuba, unde am inteles ca si traieste (si e prieten cu Fidel).
Ar mai fi faptul ca sustinatorii acestei asa-zise religii au facut si-o tetragrama (sper ca asa se cheama cuvintelul), D10S, care contine numarul de tricou al mesterului :-) si poate fi citit si dios (zeu, Dumnezeu pe spaniola).



Unul din cei 15.000 de adepti (parte inregistrati printr-un formular de pe net) declara ca ei sint cu totii romano-catolici, au un Dumnezeu al ratiunii, pe Iisus, si un Dumnezeu al inimii, pe Diego.
Ma abtin de la orice comentarii, desi asa mi-ar da ghes...
Dar m-as bucura sa citesc pareri in josul paginii, cine stie, poate-mi fac curaj.

*(Greek, "all-sovereign") The best-known image of this is that of Christ, bearded and represented frontally, blessing with his right hand while he holds the Gospels in his left; a bust of Christ Pantokrator often formed the center of Byzantine dome decoration.

Kit fara prelungitor

Simbata seara televizorul deschis, ceva emisiune in felul ei amuzanta, dar nu exagerat, cu diverse scenete, scenarii preluate din bancuri (inclusiv bancuri cunoscute la nivel mmm international, ca sa nu zic mondial, ca adica daca le-am auzit si in .ro si in .de nu inseamna automat ca le stie chiar toata lumea).
Un barbat intr-o camera asculta radio. Asereje. Incepe sa danseze. Apoi se razgindeste, schimba pe ceva gen What a wonderful world. O piesa potrivita. Aranjeaza linga veioza o scrisoare pe care se vede Pentru sotia mea. In acelasi timp cadrul se largeste si in cimpul vizual apare un pistol.
Barbatul ia pistolul, il intoarce pe toate partile, il studiaza, il tine intr-o mina, in timp ce cu cealalta scoate dintr-un buzunar instructiunile de folosire. Citeste si purcede la treaba, incarca pistolul, se uita speriat la lume... si se impusca in gura. Se ineaca, era un pistol cu apa.
Se uita descumpanit in jur, vede un cirlig in tavan, cauta in geanta o funie, da sa urce pe pat, se descalta, se lupta cu cirligul, atirna latul, isi baga capul si cade. La aterizare da cu capul de coltul unei noptiere, se umple de singe pe frunte, se ridica, nu-si pierde speranta. Fereastra. Se uita, camera e destul de sus, sanse minime sa nu reuseasca. Se agata cu incrincenare de miner si trage cu incredere, dupa care ramine cu el in mina. Reuseste totusi sa deschida geamul in partea de sus, dar slabe sanse sa incapa pe acolo, desi se straduieste optimist si se mai alege cu o portie de julituri pe laterala (:-) ), menite a completa look-ul deja mirific cauzat de benchiul boghet din frunte.
Evident suferind, intra in baie. Cada! De-a dreptul fericit da drumul la apa. S-a umplut pina la jumatate, da sa intre, e clocotita, face niste grimase de toti banii. Iese si vede foenul. Evrika! Se baga in cada, nemaitinind cont de temperatura apei, trage de foen, aparatul iese din priza. Prea scurt firul.
Bate cineva la usa, barbatul deschide si aproape ca isi vede imaginea in oglinda : un altul, ceva mai slab, avind atirnata o funie de git si cu un foen in mina, care-l intreaba : Nu va suparati, nu aveti un prelungitor?

Septembrie - Aura Urziceanu & Aurelian Andreescu

azi fara tine septembrie vine
rideam cindva de fericire
azi fara tine septembrie vine
iubirea-i doar o amintire
azi fara tine septembrie vine
dar eu te astept ca si alta data
azi fara tine septembrie vine
iubite uuuunde esti

frunzele ard e septembrie iar
si vintul vintul e o vioara
dar nu mai esti nu mai esti linga mine
tristetea doar ma inconjoara
doar pentru noi azi septembrie vine
dar sa o primeasca nu are cine
singur sint azi in septembrie singur
iubito unde esti

azi fara tine septembrie vine
azi fara tine septembrie vine
rideam cindva de fericire
azi fara tine septembrie vine
iubirea-i doar o amintire
azi fara tine septembrie vine
dar eu te astept ca si alta data
azi fara tine septembrie vine
iubire unde esti

mersi, S., pentru piesa asta. am scos singura versurile, dat fiind ca nu le-am gasit pe net.

Rataciti si 2,2 kg

L-am rezolvat, l-am bifat si pe Rataciti. Mi-a luat cam mult, dar la stilul in care citesc in ultimii ani, sint de-a dreptul consecventa (nu stiu exact ce-am vrut sa zic cu asta).
Cum spuneam acum citeva zile, e un fel de continuare la Sosa, dar poate din cauza faptul ca e din nou scris la persoana 1 (moartea mea), naratorul (parca asa se numea) e din nou Aaron Greidinger si sint personaje si locuri comune(!) in cele doua romane.
Asadar scriitorul idis traieste intr-un fel tot de azi pe miine, desi a economisit patru mii de dolari, are o camera intr-un imobil si inca una altundeva, are prieteni vechi din Varsovia regasiti la New York si mai toti (parca) il invita la ei si ii asigura fiecare cite o camera, in care el sa domicilieze si sa creeze.
Desi e partial tot un roman de dragoste, mi s-a parut cumva mai "debusolat" decit Sosa; alter-ego-ul are 48 de ani, e un autor practic necunoscut lumii necititoare de idis (desi exista citeva incercari de traducere in engleza si ebraica), nu are familie, are "mina in pana" sau crampe de scriitor (chestii pe care le-am gasit eu la Cartarescu intr-o poezie din Dragostea parca; mi-e dor de volumul ala).
Cartea are relativ putine personaje si cu toate astea n-am reusit sa le retin numele sau sa nu le incurc. Cert e ca Aaron e peste tot bine primit si in principiu e prieten cu cite-o familie, sot si sotie, iar cu sotia a avut in trecut o relatie, despre care se stie si in general se poate vorbi deschis.
Romanul incepe cu vizita la biroul lui Aaron a lui Max Aberdam (e o chestie faina, imbinarea realitatii cu lumea cealalta; evreii nu prea stiau cu certitudine cine mai traieste dupa Holocaust si se intilneau sau mai citeau/auzeau pe undeva de vreun cunoscut care n-a murit - asta e si cazul lui Max). Personaj autoritar si sarmant, Max ii schimba programul lui Aaron in ziua revederii lor, fac impreuna citeva vizite, unde scriitorul cunoaste pe unul si pe altul (:) ), pe sotia lui Max, Priva, pe servitoarea lor, Tlova, si pe Miriam, amanta lui Max.
Exista pe parcurs unii cititori care critica lucrarile lui Aaron, dar in general peste tot pe unde ajunge este laudat si elogiat si toata lumea ii cunoaste opera (dintre evrei adica).
Miriam e tinara si scrie un eseu de doctorat despre Aaron. Intre ei se naste o poveste de dragoste la prima vedere, cu multe suisuri si decaderi (prefer cuvintul asta in defavoarea coborisurilor). In fine, Max face o calatorie in Polonia impreuna cu Matilda, care e sotia unui personaj si, daca nu ma insel, fosta iubita de-a lui Max si eventual de-a lui Aaron. Dupa cum spuneam, n-am retinut exact cine ce si cum, intr-un fel amorul e liber in roman, oamenii nu prea mai au incredere, speranta, nu tin musai sa intemeieze familii (desi unii au deja), chestiunile de moralitate si pacat (?) se imbina, juramintele devin casatorii etc.
Bon, Matilda moare pe traseu, se mai sinucide un nepot de-al ei care era agent la bursa si care investea banii recuperati de victimele Holocaustului (sau supravietuitorii), Max e si el bolnav, vine incognito la New York si de acolo zboara spre Eret Israel, unde va fi operat si ii va merge mai bine.
Miriam, daca ar fi fost mai dezvoltata ca personaj in roman, putea fi comparata cu tatal din Adolescentul de Dostoievski, oarecum la nivel de rasturnari de situatii; acum multi ani, cind m-am indeletnicit eu cu lectura acestui roman din literatura rusa (destul de amplu el asa), am remarcat ca la un moment dat nu mai stiam ce sa cred, cam la 100-150 de pagini mai facea autorul un artificiu si brusc tatal ba era erou, ba era lepra, ba asa, ba invers. Cam asa si cu Miriam, sint prezentate niste fapte, te astepti cumva sa se intimple altceva, dar Aaron e si el om si, desi rational, se lasa condus de inima.
In fine, Miriam ii iubeste pe amindoi, pe Max ca tata si iubit (!!), iar pe Aaron ca sot si iubit (ea e casatorita cu el, el cu ea nu, alta chestie), iar cind Max e operat, Miriam decoleaza si ea spre Israel.
Aaron sta pe ginduri si ii vine un plan maret, pe care il comunica celor implicati, care nu stiau ce ii asteapta: propune Tlovei si la doua cupluri de prieteni de-ai lui, Stefa si Leon si Misa si Freidl (ultimii fiind anarhisti), sa viziteze impreuna Tara Sfinta. Toti sint de acord, ajung la destinatie, Haim-Ioiel Treibitcher (vaduvul Matildei) da o petrecere cu ocazia achizitionarii unei case pe meleaguri israelite, a viitoarei lui casatorii cu o milionara americanca si nu in ultimul rind pentru Aaron, caruia urmeaza sa i se decerneze doua premii literare.
Intors la New York, singur, se apuca de ocultism, publica scrisori de la cititori, face spiritism cu Priva si Tlova si lucrurile iau amploare.
Cartea merge unsa, e diferita de Sosa prin introducerea mediului american, tot felul de avenue si zgirie-nori, metrou, insule si automobile; dialog este din belsug, personajele sint conturate foarte credibil, Bashevis Singer e atent la detalii si, dupa ce zapaceste cititorul in labirintul relatiilor dintre personaje (!), are bunul simt ca din cind in cind sa revina cu cite un amanunt, care poate sa te lumineze.
Mie mi-a placut.

M-am apucat de Robul, ultimul roman al lui pe care il am, si are niste descrieri spectaculoase la inceput. Poate o sa bag un citat, sa-mi speriu si ultimii cititori. Mie nu mi-au placut descrierile in copilarie si auzeam de cetateni care sareau peste paginile unde nu era dialog; eu n-am facut asa, pe cuvint. Ca dovada bogatia metaforelor in care ma exprim.

* * *

Taram, cit pe ce sa uit, noroc ca m-am uitat la titlu. Var-mea Ela a nascut pe 29 un flacau de 2,2 kg. Cind ne-am vazut ultima data, mi-a spus ca juniorul se va numi Daniel-Mateo (!). Sa traiasca juniorul si mama si restul lumii! Chelneeer? De baut la toata lumea!!!